Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 596/CM
Ședința publică din 20 octombrie 2009
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 2: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 3: Maria Apostol
Grefier – –
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de:
– recurentul reclamant intimat, domiciliat în,-, -..A,.2, județul C și,
– recurenta pârâtă intimată – -, cu sediul în C, Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr.521/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, având ca obiect contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurenta pârâtă intimată d-na avocat -, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, depusă la dosar, lipsind recurentul reclamant intimat.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art.87 și următoarele cod pr.civilă.
Ambele recursuri sunt declarate în termen, motivate și scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
După referatul grefierului de ședință;
Întrebată fiind partea prezentă, aceasta susține că în cauză nu mai are alte cereri de formulat sau înscrisuri noi de depus, motiv pentru care, instanța declară dezbaterile încheiate, conform art.150 cod pr.civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor de față.
Având cuvântul apărătorul recurentei pârâte intimate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar în ce privește recursul formulat de către recurentul reclamant intimat – respingerea acestuia ca nefondat.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față;
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 2.06.2008, reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta C și pe baza probelor administrate, să se dispună: anularea deciziei nr.340/06.05.2008, prin care a fost desfăcut contractul individual de muncă al reclamantului și ca urmare a acestui fapt, reintegrarea în funcția avută anterior, cu plata drepturilor pentru perioada ulterioară desfacerii contractului și până la reintegrarea în funcție, reactualizate și majorate cu rata inflației; plata, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul, înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006, a sumei de 9.430 lei, reprezentând diferență plată salarii compensatorii neacordate; plata sumei de 500 lei, reprezentând “prima de C 2007” ; plata sumei de 230 lei, reprezentând “prima de Paști 2008”; plata sumei de 2.076 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie și aprilie 2008; plata unei despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale neacordate pe lunile februarie, martie, aprilie 2008, de la data scadenței acestora și până la momentul achitării; contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe lunile februarie, martie și aprilie 2008; plata sumei de 992 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007; plata sumei de 3.562 lei, reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007; cu cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 06.05.2008 i-a fost comunicată reclamantului decizia nr. 340/06.05.2008, prin care i s-a adus la cunoștință că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează; decizia a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfășurat în
S-a susținut că începând cu luna februarie 2008, cea mai mare parte a angajaților societății, care erau și membri ai Sindicatului Lucrătorilor, au fost trimiși acasă și plătiți cu o indemnizație reprezentând 75% din salariu, la care s-a adăugat sporul de vechime. Condiția ca angajații să fie acceptați în continuare la muncă era să se retragă din sindicat; în aceste condiții, reprezentanții societății le solicitau, celor ce acceptau, să semneze un act adițional la contractul individual de muncă prin care erau modificate mai multe clauze, între care și încadrarea în muncă.
Reclamantul a menționat astfel că indiferent de funcția avută anterior în sectorul exploatare, cei care acceptau erau încadrați ca “mecanizatori” – o nouă funcție ce nu mai existase anterior în organigrama societății; în cazul personalului au fost redenumite compartimentele funcționale ale societății, creându-se astfel aparența că au fost înființate noi servicii și departamente. Au fost înființate funcții noi care au preluat practic atribuțiile ce reveneau vechilor angajați, vizați de concediere.
S-a mai invocat scopul mascat al concedierilor prin prisma faptului că noii angajați au trebuit pregătiți de către vechii salariați, precum și că organigrama în baza căreia s-a făcut reorganizarea societății a fost proiectată pentru ca vechii salariați să nu poată fi redistribuiți, deși legea impune găsirea de soluții în acest sens (art. 69 Codul muncii coroborat cu art. 79 CCM național) sau să se ajungă la aplicarea criteriilor de selecție impuse de contractele colective (art. 81 CCM național; art. 83 CCM ramură).
A fost invocată nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru încălcarea prevederilor art. 711. privitor la consultarea prealabilă a organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților.
Dar, astfel cum rezultă și din notificarea datată 03.03.2008 transmisă Sindicatului Lucrătorilor, prin Decizia Consiliului de Administrație din data de 26.02.2008 se hotărâse deja reorganizarea prin renunțarea la 187 de salariați, iar consultările ulterioare au avut un caracter formal, ele nevizând locurile de muncă ce urmau a fi restructurate. S-a apreciat că în acest sens au fost încălcate disp. art. 30 din Legea nr. 54/2003, cât și cele din contractele colective de muncă (art. 87 CCM național; art. 95 CCM transporturi; art. 140 CCM unitate) care impun obligația pentru patron de a invita la ședințele Consiliului de Administrație pe reprezentanții sindicali, atunci când sunt luate în discuție probleme ce au caracter social și economic.
De asemenea, s-a invocat nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național;
Articolul 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în situația în care intenționează să efectueze concedieri colective, în “timp util”; această dispoziție contractuală reia și explică în același timp dispozițiile legale cuprinse în art. 69 Codul muncii, părțile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.
Sintagma “timp util”, în cazul societăților cu peste 250 de salariați, cum este cazul, se înțelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711Codul muncii. Or, administratorii societății au înaintat o notificare către C și Agenția de Muncă în data de 04.04.2008. În ceea ce privește notificarea prin care a fost adusă la cunoștința organizației sindicale intenția de concediere, aceasta a fost transmisă în data de 03.03.2008.
Notificarea transmisă în forma inițială stabilea la pct. VII că,începerea concedierilor va avea loc în minim 45 de zile calendaristice și maxim 55 de zile calendaristice de la primirea de către sindicat a prezentei notificări”.
Reclamantul a mai arătat că, din perspectiva termenului de 30 de zile impus de art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național stabilit între momentul anunțării intenției de concediere colectivă și notificarea transmisă instituțiilor statului conform art. 711.muncii, precum și a termenului ulterior, tot de 30 de zile, impus de art. 711alin. 1. muncii, între momentul transmiterii notificării către și și data la care sunt emise deciziile de concediere, concedierea a fost dispusă fără a fi respectate aceste termene imperative.
Reclamantul a învederat că, prin notificarea 2357/03.03.2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin -ul 2580/07.03.2008, s-a stabilit că: “Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice și maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”. Decizia de concediere a fost însă emisă în data de 06.05.2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui.
Data emiterii -ului nu este însă similară cu data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului, care este 10.03.2008.
Mai mult, la 06.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 09.05.2008.
A mai susținut reclamantul că procedura concedierii colective nu a respectat nici termenul de informare a organizației sindicale reprezentative, reglementat în contractul colectiv la nivel de ramură, care nu mai este de 30, ci de 45 de zile.
Astfel, conform art. 79 din CCM la nivel național, angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înțelegere, cu cel puțin 30 de zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 711. muncii.
Întrucât este o societate încadrată în Transporturi, îi sunt aplicabile și prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul acestei ramuri, iar prin art. 81 al CCM pe ramură ( spre deosebire de art. 79 din contractul la nivel național ) se stabilește un termen de 45 de zile anterior comunicării notificării prealabile privind concedierea colectivă. Ori, în speță, acest termen nu a fost respectat.
Referitor la nerespectarea dispozițiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, reclamantul a apreciat că încadrarea ca mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condițiile impuse de conducerea societății, se constituie într-o măsură ilegală, luată cu eludarea prevederilor art. 81 din contractul colectiv la nivel național, dar și ale art. 83 din CCM Transporturi. S-a considerat că salariații care urmau a rămâne în cadrul societății au fost anterior selecționați de conducerea societății pe criterii strict subiective.
Nu s-a ținut cont nici de prevederile art. 115 din la nivel de societate, care impun obligația administrației de a aduce la cunoștința salariaților posturile vacante și nici de dispozițiile art. 84 din la nivel național, care impun, ca principiu, stabilirea de comun acord între administrație și sindicat a programului de formare profesională a salariaților. În cazul de față, nu a avut cunoștință despre “policalificarea”
angajaților care s-a realizat “la locul de muncă”, nu de către formatori profesionali autorizați, ci de alți salariați ai societății.
S-a concluzionat în sensul că, în virtutea dispoziției cuprinse în art. 76 Codul muncii și având în vedere motivele prezentate, măsura concedierii este lovită de nulitate absolută.
Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamantul a menționat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006.
Art. 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de 31.08.2007, dar în același timp, alin. 3 prevedea că: “dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic.”
În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanții conducerii societății și-au exprimat intenția de denunțare contractului colectiv și în acest sens au înștiințat Sindicatul Lucrătorilor; această adresă, înregistrată sub numărul 4403, fost înaintată către în data de 03.07.2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunțarea nerealizându-se în condițiile de validitate contractuale convenite, motiv pentru care își produce efectul dispoziția ce stabilește că în lipsa unei denunțări valide, contractul colectiv se prelungește cu încă un an.
Reclamantul a menționat că acest contract a fost înregistrat la. C în data de 27.09.2006, motiv pentru care administrația a considerat ca acest contract a intrat in vigoare la data menționată.
Această interpretare, a susținut reclamantul, nu este însă corectă, întrucât deși art. 25 alin. 3 din Legea 130/1996 stabilește că un contract colectiv se aplică de la data înregistrării, acest aspect nu are nici o consecință asupra perioadei pentru care s-a încheiat contractul și care rămâne cea stabilită de părți.
S-a arătat că ulterior, în a fost declanșat conflictul de interese, fiind desfășurată o grevă generală, însă nu s-a mai încheiat un contract colectiv de muncă. Toate aceste evenimente ulterioare nu sunt însă de natură să valideze denunțarea unilaterală a contractului colectiv ce nu s-a realizat în condițiile stabilite în contract, cu 30 de zile anterior expirării acestuia, deci înaintea datei de 01.07.2007.
Reclamantul a concluzionat că din acest punct de vedere contractul este în vigoare până la data de 31.08.2008.
Or, în această situație, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabilește o plată compensatorie, în funcție de vechimea în muncă.
În ce privește pretențiile vizând plata sumei de 500 lei, reprezentând “prima de C 2007”, a 230 lei reprezentând “prima de Paști 2008” și a 992 lei reprezentând cel de-al 13-lea salariu, au fost formulate următoarele considerente:
În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul, înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 stabilit că prima de C pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Același text a prevăzut că prima de Paști este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008.
Art. 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toți salariații încadrați în această ramură de activitate (în care sunt incluși și salariații ) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent. Reclamantul a menționat, în privința termenului în care acest drept este acordat, că aceeași clauză stabilește că plata se face în primul semestru al anului următor – în cazul de față, în primul semestru din anul 2008.
S-a susținut că deși organizația sindicală a solicitat conducerii societății plata acestui drept salarial, solicitarea a rămas fără răspuns.
Sub aspectul plății sumei de 3.562 lei reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007, reclamantul a menționat că, în cursul anului 2007, Sindicatul Lucrătorilor C, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adițional din data de 18.12.2006, înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acestora.
Prin sentința civilă nr. 518/25.04.2008, Tribunalul Constanțas -a pronunțat în dosarul -, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința obligării societății să achite salariaților premii corespunzătoare primei de dispatch achitate pe perioada 01.01.2007- iunie 2007, conform art.42 alin.1 lit d din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat. S-a avut în vedere faptul că prin Raportul semestrial de activitate al pentru perioada 01.01.2007 – 30.06.2007 s-a făcut dovada că s-au încasat cu titlu de dispatch importante sume de bani.
S-a susținut că în raport de veniturile societății în perioada arătată, care au crescut față de perioada similară din anul precedent cu 19,73%, respectiv cu 2.459.673 lei și de numărul total de salariați – 420 – se poate calcula o primă brută de 3.562 lei pentru fiecare angajat și care nu a fost achitată.
În drept, acțiunea a fost fondată pe dispozițiile Codului muncii, ale Legii 54/2003, art. 1084. civ, pe Contractul colectiv de muncă la nivel de societate 2005 – 2006; 2006 – 2008, cu toate actele adiționale, pe Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 – 2007 în data de 18.12.2006 și înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006, precum și cel valabil pentru perioada 2008 – 2010, precum și pe Contractul colectiv de muncă la nivel național 2007 – 2010.
Reclamantul a depus precizări asupra aspectelor legate de perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societății.
Pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În apărare, s-a invocat situația ce a determinat luarea deciziei de către Consiliul de Administrație de a desființa un număr de posturi și anume o importanta scădere a traficului de mărfuri operat în anul 2007 (la sfârșitul anului fiind înregistrată o scădere a traficului de marfă cu 36% față de anul 2006), dar și greva generală declanșată în data de 26.10.2007 și care a durat aproximativ 3 luni (până la 14.01.2008), care a generat o întrerupere a activității și pe cale de consecință pierderea unor clienți tradiționali.
În dorința stopării declinului financiar în care se găsea societatea, Consiliul de Administrație întrunit la Istanbul în data de 26.02.2008 a ajuns la concluzia că factorii determinanți în rentabilizarea societății sunt: o mai bună coordonare a tuturor activităților compartimentelor și eliminarea dublei subordonări și/sau dublarea posturilor în compartimente diferite precum și folosirea personalului specializat și de asemenea implementarea sistemelor informatizate care să preia o parte din sarcinile care erau realizate la acel moment prin utilizarea factorului uman.
Decizia de concediere a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor prevăzute de lege în această materie având în vedere că otrivit p. art.76 din Codul muncii, poate fi sancționată cu nulitatea absolută doar “concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege”. ispozițiile legale care reglementează procedura în cazul concedierilor colective sunt prevăzute de Codul muncii, Capitolul V, Secțiunea a 5 -a “Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaților și procedura concedierii colective”, art. 68 – 72.
S- apreciat că nerespectarea de către angajator a obligațiilor aferente concedierilor colective, stabilite convențional prin contracte colective de muncă, nu poate fi sancționată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere întemeiată pe dispozițiile art. 76 din Codul muncii, deoarece astfel de convenții nu au caracter de act normativ.
Pârâta a solicitat să se constate că, în procedura emiterii deciziei de concediere (urmare concedierii colective), au fost respectate toate normele legale.
Astfel, în ședința Consiliului de Administrație s-au analizat motivele care au dus la declinul financiar al societății și soluțiile necesare pentru creșterea eficienței economice, propunându-se desființarea unui număr de 187 de posturi; nu s-a decis însă aplicarea măsurii concedierii colective, ci doar reorganizarea societății și stabilirea posturilor pe care patronatul preconiza să le desființeze .
Dispozițiile legale speciale care reglementează procedura concedierii colective conferă sindicatului în acest caz un statut cu caracter special, de consultant, iar în situația în care, în urma consultărilor cu sindicatul nu se ajunge la nici o soluție de evitare sau de diminuare a numărului concedierilor, angajatorul va decide aplicarea măsurii concedierii colective și desființarea posturile care sunt afectate de această măsură.
Pârâta a menționat că, din perspectiva art. 69 alin. (1) din Codul muncii, termenul de “timp util” poate fi definit ca fiind un termen limită în care sindicatul își poate formula propunerile privind măsurile de evitare a concedierilor ori de diminuare a numărului de salariați concediați, respectiv 10 zile de la momentul primirii notificării prevăzute de art. 69 alin.(2) din Codul muncii și a informațiilor necesare.
S-a arătat că la 03.03.2008, societatea a inițiat consultările cu sindicatul în sensul art. 69 Codul muncii, notificarea emisă și înregistrată sub nr. 2358/03.03.2008 fiind transmisă în aceeași zi și la ITM și AJOFM Au fost puse la dispoziția sindicatului toate informațiile cerute de lege și de contractele colective de muncă aplicabile. Inițial, prin notificarea comunicată sindicatului au fost solicitate propuneri în termen de 10 zile de la primirea notificării; ulterior, datorită complexității motivelor care stăteau la baza reorganizării, a dorinței societății de a identifica împreună cu sindicatul eventuale soluții de atenuare sau diminuare a efectelor generate de concedierea preconizată și pentru a se asigura sindicatului timpul necesar pentru studierea informațiilor puse la dispoziție, a fost majorată durata consultării la 30 de zile, calculată de la momentul primirii notificării, inclusiv cu extinderea termenului până la care sindicatul putea să își formuleze propunerile la 21 de zile de la primirea notificării.
Aceste extinderi de termene au fost aduse la cunoștința sindicatului în data de 10.03.2003 prin -ul cu nr. de înregistrare 2580/07.03.2008 (comunicat corespunzător și la ITM C și la AJOFM C).
Sindicatul a trimis propunerile sale cu 3 zile înainte de expirarea termenului de care avea dreptul să dispună (ultima zi de depunere a propunerilor era 24.03.2008, iar sindicatul a înaintat societății propunerile sale în data de 21.03.2008). Au fost puse în discuție propunerile formulate, iar la 26.03.2008 s-a înaintat sindicatului răspunsul angajatorului.
Având în vedere că sindicatul și societatea, cu ocazia consultării, nu au găsit soluții optime care să fie în măsură să elimine cauzele care generau reorganizarea preconizată, în data de 04.04.2008 Consiliul de Administrație a dispus aplicarea măsurii concedierii colective și desființarea celor 187 de posturi, iar în 04.04.2008, potrivit art.711din Codul muncii, au fost notificați ITM C, AJOFM C și sindicatul cu privire la acest fapt.
La 06.05. și respectiv 07.05.2008 s-au comunicat către salariați deciziile de concediere, reducerea de personal urmând să-și producă efectele la data împlinirii termenului de preaviz – astfel fiind respectat și termenul de 45 de zile prevăzut de Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi în art. 81 lit.c).
Societatea pârâtă a precizat că esființarea posturilor ca urmare a reorganizării a fost reală și efectivă, iar aptul că, în unele cazuri, anumite atribuții au fost absorbite de posturi care presupun un grad mai mare de specializare și de complexitate, nu poate duce la concluzia că postul nu a fost desființat.
Cu privire la ererile reclamantului referitoare la obligarea angajatorului la plata unor diferențe bănești – reprezentând salarii compensatorii neacordate, conform art. 132.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul înregistrat la. C sub nr.19510/27.09.2006, plata primei de C pe anul 2007 și a primei de Paști pe anul 2008, conform art. 96 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul înregistrat la. C sub nr.19510/27.09.2006 – societatea le-a apreciat ca fiind nefondate, deoarece contractul colectiv de muncă invocat și-a încetat efectele începând cu data de 27.09.2007, având în vedere prevederile art. 242 Codul muncii.
ererea reclamantului referitoare la plata celui de-al 13-lea salariu aferent anului calendaristic 2007 fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamantul își întemeiază cererea produce efecte începând cu data de 24.02.2008.
Astfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, ale căror dispoziții s-au aplicat anului calendaristic 2006-2007, nu conținea nici o prevedere referitoare la cel de-al 13-lea salariu; asemenea mențiuni apar în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, care produce efecte începând cu data de 24.02.2008 (data înregistrării acestuia la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse).
În legătură cu solicitarea vizând plata sumei reprezentând dispatch-ul aferent perioadei 01.01.2007-31.06.2007, pârâta a susținut că aceasta este inadmisibilă, fiind prematură, iar pe fond, neîntemeiată.
S-a arătat că prin sentința pronunțată anterior s-a menționat că: “Modalitatea concretă în care prima de dispatch urmează a fi repartizată egal sau, dimpotrivă, în directă corelație cu contribuția adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară și soluționată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali”.
Printr-un Protocol încheiat în data de 05.03.2007 între Organizația “Operatorul C” și Federația Națională a Sindicatelor e Cs -a prevăzut că: “Prima de operare cu celeritate (dispatch money), va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit la încasarea ei, precum și pentru plata penalităților de depășire a termenului de staționare a navelor. Modalitatea concretă, procentele în care se acordă și categoriile de salariați care beneficiază de aceste prime, se stabilesc prin contract colectiv de muncă la nivel de unitate”.
Pe fond, s-a susținut că pentru a se determina valoarea netă a dispatch-ului, din această sumă brută vor trebui scăzute în prealabil toate cheltuielile societății efectuate pentru realizarea primei; după stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operațiunile derulate în perioada 01.01.2007-31.06.2007, urmează a se stabili care sunt salariații care au contribuit direct la obținerea acestuia (dispatch-ul realizat în perioada 01.01.2007-31.06.2007 provine în proporție de 97,88% din încărcarea/descărcarea la/ și de la nave a mărfurilor vrac, în care manuală are o pondere redusă).
Prin încheierea interlocutorie pronunțată la 26.09.2008 a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind prima de dispatch, dedusă din excepția de prematuritate, astfel cum a fost invocată prin întâmpinare.
Această soluție a avut în vedere că lipsa unor negocieri ale partenerilor sociali cu privire la modalitatea efectivă de punere în practică a unor prevederi contractuale nu atrage inadmisibilitatea demersului judiciar și nici prematuritatea acțiunii, analiza justeței acestor pretenții urmând a fi făcută pe fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr.521/14.04.2009, Tribunalul Constanța admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâta – -, să plătească reclamantului suma de 2.605 lei cu titlu de primă de dispatch corespunzătoare perioadei 01.01.2007-31.06.2007.
Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului, precum și capătul de
Cerere privitor la anularea deciziei de concediere nr. 340/06.05 2008.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 125 lei reprezentând din cheltuielile de judecată (onorariu avocat).
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul contestă decizia de încetare a contractului său individual de muncă urmare concedierii (art. 65 și 66 Codul muncii ) prin prisma nelegalității procedurii de concediere colectivă operate în începând cu luna februarie 2008.
A fost invocată încălcarea prevederilor cuprinse în secțiunea 5 capitolului V din Codul muncii, referitoare la concedierea colectivă, cât și a celor menționate în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, apreciindu-se că sunt incidente prevederile art. 76 Codul muncii potrivit cărora, Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
În analiza legalității concedierii reclamantului prin prisma concedierii colective desfășurate în cadrul societății, se are în vedere că, potrivit art. 711alin. 1 Codul muncii, în situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial d e muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere”.
În fapt, susținerile reclamantului s-au raportat la momentul anterior celui reglementat prin art. 711Codul muncii, anume, că măsura concedierii colective s-a hotărât în Consiliul de Administrație la 26.02.2008, la a cărui ședință sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.
O asemenea susținere nu este, însă, fondată, în măsura în care legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire la: metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, precum și la posibilitățile de atenuare a consecințelor concedierii.
Nicio dispoziție legală nu impune și nici nu sancționează cu nulitatea absolută situația invocată de către reclamant, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere și fără invitarea reprezentanților salariaților, a măsurilor de concediere colectivă.
Ceea ce reglementează disp. art. 69 Codul muncii este obligația informării sindicatului asupra intenției de realizare a unor concedieri colective, de a se iniția în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informațiilor necesare identificării soluțiilor (motivația măsurii preconizate, numărul și categoriile de salariați afectați etc.).
Această obligație legală vine în concordanță cu cele statuate prin art. 70 și art. 711Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise.
Or, după cum reiese din documentația depusă de pârâtă, aceste obligații au fost îndeplinite în cauză.
În privința prevederilor art. 87 din contractul colectiv de muncă la nivel național, art. 98 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și respectiv, art. 140 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitoare la obligația patronatului de a invita la ședințele Consiliului de Administrație pe reprezentanții sindicali în cazul în care sunt luate în discuție probleme cu caracter social economic, se va reține că acestea – deși au forța juridică dată prin art. 7 din Legea nr. 130/1996 republicată ( legea părților ) – nu stabilesc și nici nu pot determina peste voința legiuitorului alte situații de nulitate absolută.
Pe cale de consecință, aceste prevederi nu concurează legea și nici nu pot să o completeze/modifice, nulitatea absolută decurgând ca sancțiune procedurală exclusiv din lege.
Cu privire la încălcarea disp. art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea V nr. 5/29.01.2007, instanța reține că potrivit acestui text, în cazul în care unitatea este pusă în situația de a efectua concedieri colective, trebuie respectate mai multe principii printre care și acela conform căruia, angajatorul are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la: metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați; atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.
Prin sintagma timp util se înțelege – la întreprinderile cu peste 250 de salariați -, perioada de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 711din Codul muncii, cu modificările ulterioare.
Reclamantul a precizat că, în speță, angajatorul nu a respectat termenul de 30 de zile reglementat prin textul enunțat (având în vedere încadrarea în categoria societăților cu peste 250 de angajați), stabilind în condițiile art. 711Codul munciio durată mai redusă pentru aceste consultări.
Textul menționat reia și nuanțează dispozițiile cuprinse în art. 69 Codul muncii, întrucât deși legea nu stabilește limite temporale care să clarifice sintagma,timp util, este incontestabil faptul că derularea unor consultări reale, organizate și în deplină cunoștință de cauză asupra situației societății, exclude stabilirea unor termene nerezonabile și insuficiente pentru scopul pentru care a fost legal acordat.
S-a reținut astfel, că în speță, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor (ca de altfel și și C) o notificare fondată pe disp. art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 03.03.2008, reprezentatul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.
Între data primirii acestei notificări și cea emisă în condițiile art. 711Codul muncii (înregistrată la instituții și primită de sindicat la 04.04.2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincție sub aspectul modalității de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).
Faptul că acest termen a fost respectat este demonstrat, de altfel, de formularea, la 21.03.2008 (și înaintarea cu adresa nr. 3301 din aceeași dată), a propunerilor sindicale.
Susținerile legate de prorogarea acestui termen în considerarea modificării – conform -ului nr. 2580/07.03.2008 la notificarea 2357/03.03.2008 – a momentului de la care urmau a începe concedierile, nu sunt întemeiate.
Articolul 69 Codul muncii, ca și art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007 – 2010, se referă la timpul util negocierilor și consultărilor, marcând acest moment prin raportare la cel al declarării de către angajator a intenției de reorganizare.
Situația că, ulterior, patronatul înțelege să extindă perioada de punere în aplicare a măsurii preconizate nu poate avea nici un efect asupra termenului util necesar consultărilor, o asemenea situație fiind în sprijinul reprezentanților salariaților și în favoarea angajaților vizați de concedierea colectivă.
Cum, în speță, a operat o prelungire a perioadei estimate de la care angajatorul urma să pună în practică măsurile de reorganizare, de la 45-55 zile calendaristice calculate de la 03.03.2008, la 60-70 zile calendaristice calculate de la aceeași dată, această susținere de nelegalitate urmează a fi respinsă.
În privința emiterii deciziei de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunțare a intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel național, coroborat cu dispozițiile art. 711Codul muncii, instanța constată că susținerile reclamantului de nelegalitate a măsurii raportat la aceste dispoziții sunt neîntemeiate
Astfel, termenul de inițiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul și-a făcut cunoscută intenția de reorganizare, în speță, 03.03.2008.
Articolul 711Codul muncii, singurul aplicabil în acest context, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Or, în cauză, față de data de 04.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 711Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerință legală.
Referitor la nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, instanța constată că și aceste motive de nelegalitate a măsurii de concediere sunt neîntemeiate.
Textul art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, dispune în sensul că în cazul reducerilor de personal efectuate la societățile supuse acestui CCM, determinate de restrângerea activității, retehnologizare, automatizare și robotizare a procesului de producție, patronul va pune la dispoziția organizației sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare, justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilitățile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc. precum și va informa organizația sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariați.
Astfel cum s-a arătat în precedent, dispoziția nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale și nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate câtă vreme asemenea prevederi urmăresc protejarea drepturilor salariaților de a cunoaște, prin intermediul sindicatelor și de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.
Si susținerea în ce privește nerespectarea dispozițiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere este nerelevantă
Reclamantul a precizat că, în derularea procedurii de concediere colectivă nu au fost respectate prevederile art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel național, precum și cele ale art. 83 din contractul colectiv de muncă pe ramura transporturi.
Aceste prevederi creează însă doar cadrul negocierilor între patronat și sindicat/reprezentanții salariaților în vederea identificării condițiilor concrete de reducere a personalului.
În speță, însă, criticile vizează modificarea unor posturi și implicit a unor contracte individuale de muncă în derulare, prin condensarea și preluarea unor atribuții de către unii dintre salariați în condițiile desființării altor posturi de natura celor menționate în notificarea datată 03.03.2008.
Această măsură nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariați sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.
În cauză, nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecție, ci doar inițierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuși concedierii.
Nu se poate susține întemeiat că societatea a acționat într-un mod nelegal stabilind în final, pe baza evidenței de ansamblu a numărului de posturi ce urmau a fi restructurate, care personal rămâne în activitate și care este concediat, câtă vreme nu s-a dovedit că au fost concediați exclusiv salariații membri de sindicat și că nu au fost respectate criterii de selecție convenite de partenerii sociali.
Nu s-a dovedit, pe de altă parte, că sunt neîntemeiate apărările vizând desființarea tuturor posturilor de aceeași natură cu cele ocupate de salariații afectați de concedierea colectivă, motiv pentru care nu mai avea obiect aplicarea criteriilor de prioritate la concediere.
Este irelevantă împrejurarea invocată de reclamant în legătură cu pregătirea profesională a unora dintre mecanizatori fără ca acest lucru să fie cunoscut de către sindicat, cu atât mai mult cu cât reclamantul a susținut că această operațiune a avut caracter intern, realizându-se de către salariați.
Astfel se va reține că toate aceste motive referitoare la incidența art. 76 Codul muncii și deci, la nulitatea procedurii de concediere colectivă, sunt nefondate.
Având în vedere că, în cuprinsul acțiunii, au fost atinse și alte aspecte care vizează legalitatea concedierii dispuse în temeiul art. 65 și 66 Codul muncii, se impune analizarea acestora în ansamblu situației arătate de societatea pârâtă – prin prisma dificultăților economice evocate.
În acest context, se va avea în vedere faptul că documentația prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administrație întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară și ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societății pentru perioada 01.01. – 31.12.2007, hotărârea AGA din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situației financiare a societății) atestă că a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacități de producție naționale în domeniul produselor chimice, dar și de greva generală a salariaților, derulată pe perioada 26.10.2007 – 14.01.2008, care au condus la lipsa operării, în cursul lunii noiembrie, a vreunei nave și operarea în luna decembrie 2007 unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeași perioadă a anului precedent.
Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui, în sine, o motivație pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situația economico-financiară a societății, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată și prezentată sindicatului în raport de situația efectivă a posturilor.
Faptul că, ulterior concedierii, în cadrul au fost realizate angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcției și a atribuțiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.
Pe cale de consecință, se va reține că, în raport de considerentele dezvoltate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, procedura concedierii colective nu a fost inițiată și derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului a fost legală și temeinică.
În ce privește capătul de cerere subsidiar, vizând obligarea societății la plata diferențelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, înregistrat sub nr. 19510/27.09.2006 la. C, instanța observă că – în contextul celorlalte pretenții bănești ale reclamantului – solicitările depind de valabilitatea sau, dimpotrivă, încetarea efectelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Conform art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, regula referitor la efectele contractelor colective de muncă este cea a aplicării lor de la data înregistrării (în speță – 27.09.2006), părțile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară ) celei de înregistrare.
Art. 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.
Or, în cauză, textul enunțat, coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-și producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.
Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilității unui contract colectiv de muncă salariații nu pot declanșa conflicte de interese, cu excepțiile strict prevăzute (inaplicabile în litigiu). În cauză, însă, la data de 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor a înregistrat cererea de conciliere prealabilă, invocând existența unui conflict de interese având ca principal obiectiv încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate.
În documentația transmisă Direcției de Muncă, sindicatul a precizat că în perioada 27.08. – 28.09.2007 au avut loc negocieri între partenerii sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului; în cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la 23.10.2007 a fost anunțată greva generală.
În aceste condiții, opinia exprimată de către reclamant potrivit căreia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și-a produs efectele și ulterior datei de 27.09.2007 este în neconcordanță cu probele administrate, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei – declanșată tocmai pentru lipsa, la nivel de unitate a unui contract colectiv de muncă – a fost recunoscută de instanțele judecătorești.
Pornind de la acest punct de vedere, se va reține că, după data menționată, niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situație, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speță, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 – 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17.04.2006.
Textul aplicabil era, așadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.
Nu s-a contestat acordarea acestor compensații, astfel cum de altfel a susținut și societatea.
Față de considerentele arătate, se va reține că reclamantul nu este îndreptățit la plata altor compensații la concediere, rezultate din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Aceleași considerente expuse anterior – legate de valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior datei de 27.09.2007 -, stau și la baza soluționării celorlalte pretenții vizând plata primei de C pe anul 2007 și a celei de Paști pe anul 2008, invocate și întemeiate în acțiune prin raportare la prevederile art. 96 din la nivel de unitate.
Aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior (respectiv, cât privește prima de C, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 – 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din -, iar cât privește prima de Paști 2008, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008), motiv pentru care aceste pretenții nu ar putea fi analizate nici din prisma dispozițiilor ale acestor contracte.
Cât priveșteplata celui de-al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și acordat în primul semestru al anului următor, instanța a reținut că această dispoziție nu se regăsește în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 43 alin. 2) decât în forma publicată la 11.02.2008.
Prin urmare, acest drept nu putea fi pretins cu titlu retroactiv, pentru o perioadă care nu intră sub incidența dispozițiilor contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.
Cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 3.562 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 01.01.2007-31.06.2007, instanța a reținut că prin actul adițional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 – 2007 încheiat la 18.12.2006 și înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat textul art. 42, în sensul că la lit. d s-a consemnat, prin voința partenerilor sociali semnatari, anume că:,în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit, direct la încasarea acesteia.
Conform art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 republicată,clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Consecința directă a stabilirii destinației primei de operare cu celeritate de către părțile semnatare ale contractului colectiv pe ramură, o reprezintă nașterea, în persoana beneficiarilor, a dreptului de a primi – în măsura încasării de către operatorul portuar a unor sume cu acest titlu – a premiului de natură salarială.
Modalitatea în care prima de dispatch urmează să fie repartizată egal sau, dimpotrivă, în directă corelare cu contribuția dusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară și soluționată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali.
În absența unei modalități clare de partajare a premiilor rezultate în acest mod, instanța nu se poate subroga rolului partenerilor sociali, iar dezacordul părților ori dezinteresul manifest al uneia dintre părțile contractante în a stabili în Comisia paritară criteriile necesare valorificării acestui drept de natură salarială implică alte pârghii procedurale.
Acesta este considerentul pentru care nu a fost reținută ca fiind concludentă în cauză efectuarea unei expertize contabile judiciare, după cum nu va fi recunoscută în favoarea reclamantului nici suma pretinsă prin acțiune cu acest titlu, întrucât calculul abstract efectuat în cauză excede prevederilor contractuale aplicabile.
Pe cale de consecință, a fost admis acest capăt de cerere, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei arătate.
În temeiul art. 274 dar și 276 cod proc. civilă, având în vedere admiterea într-o măsură redusă a pretențiilor reclamantului, pârâta a fost obligată la plata doar a Jd in cheltuielile de judecată (onorariul avocat), respectiv, la 125 lei.
Împotriva sentinței tribunalului au formulat recurs reclamantul și pârâta.
Critica sentinței prin motivele de recurs formulate de. a vizat în esență următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.
Tribunalul și-a depășit atribuțiile judecătorești, subrogându-se rolului partenerilor sociali în ceea ce privește acordarea primei de dispatch în cuantum de 3.562 lei.
Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 încheiat la 18.12.2006 și înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. “d” s-a stabilit prin voința partenerilor sociali modalitatea și condițiile de acordare a primei de operare cu celeritate.
Modalitatea în care prima urmează să fie repartizată egal sau dimpotrivă în directă corelare cu contribuția adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară. Tribunalul nu a avut de asemenea în vedere faptul că suma totală reținută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societății care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.
După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operațiunile derulate în perioada 01.01.2007-31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariații care au contribuit direct la obținerea acestuia și care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora.
II.Recursul reclamantului:
Critica sentinței prin motivele de recurs formulate de reclamanta vizat, în esență, următoarele:
În motivarea soluției date, instanța de fond a reținut că în cazul concedierii colective ce a avut loc la “” în perioada martie-iunie 2008, proces în urma căruia a încetat și contractul individual de muncă al recurentei reclamante, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 76 din Codul muncii.
Au fost avute în vedere argumente construite pe o aplicare greșită a legii, prin indicarea dispozițiilor art.711din Codul muncii și art.79 din CCM Național.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 711, angajatorul are dreptul de a adopta o asemenea măsură, de concediere colectivă numai după ce în prealabil s-a consultat cu reprezentanții sindicatului sau reprezentanții salariaților.
Măsura concedierii colective a fost luată la 26.02.2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenția de a lua în considerare posibilitatea de concediere colectivă a unei părți dintre salariați s-a transmis sindicatului în data de 3.03.2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de administrație al societății fusese luată.
Cu privire la încălcarea art. 79 din a învederat că în conformitate cu acesta angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul, “în timp util”, în situația în care intenționează să efectueze concedieri colective. Practic această dispoziție contractuală reia și explică în același timp dispozițiile legale cuprinse în art. 69 din Codul muncii, părțile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.
În continuarea aceleiași clauze se precizează că prin sintagma “timp util” în cazul unei societăți cu peste 250 salariați, se înțelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 71 Codul muncii.
În ceea ce privește notificarea în forma finală întocmită conform art. 69 Codul muncii, care anunță intenția de realizare a concedierii colective, această a fost adusă la cunoștința sindicatului în data de 10.03.2008.
Astfel, angajatorul a emis, în conformitate cu art. 711Codul muncii, notificarea prin care anunța hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective în data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului stabilit prin art. 79 din CCM, care ar fi fost 11.04.2008.
Decizia de concediere este nelegală și pentru că a fost emisă anterior împlinirii termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea de anunțare a intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 79 din, coroborate cu prevederile art. 711Codul muncii.
De la momentul transmiterii intenției angajatorului de realizare a unei concedieri colective și până la data emiterii deciziei ar fi trebuit să existe un termen de 60 de zile. În acest caz nu s-a întâmplat așa, notificarea transmisă conform prevederilor art. 69, în forma finală, (inclusiv addendumul la notificare) a fost transmis reprezentanților sindicatului salariaților în data de 10.03.2008, în timp ce decizia de concediere a fost transmisă salariaților în data de 6.05.2008, după 56 de zile și nu după 60.
Angajatorul nu a respectat termenul de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din.
A învederat, totodată că, nu au fost respectate dispozițiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.
A susținut că încadrarea pe posturile de mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condițiile impuse de conducerea societății, cu câteva zile anterior comunicării notificării prin care era anunțată concedierea colectivă, fără ca în prealabil să fie comunicată o nouă organigramă a societății în care să apară și această funcție sau criteriile în baza cărora unora dintre angajați le-a fost schimbată încadrarea, se constituie într-o măsură inegală al cărui unic scop este eludarea prevederilor art. 81 din dar și ale art. 83 din CCM la nivelul ramurii transporturi care prevedeau criteriile de stabilire a ordinii de prioritate.
După momentul concedierii societatea a făcut noi angajări încălcând astfel și prevederile art.72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediați. Au fost angajați docheri, operatori dană, astfel cum rezultă din înștiințarea C, apărarea societății fiind în sensul că nu a fost posibilă angajarea de “mecanizatori” pentru că această meserie nu este prevăzută în, iar de aceea a angajat “docheri”, însă cu privire la “operatori dană” nu a susținut nimic.
Reclamantul a criticat soluția și sub aspectul solicitării de obligare la plata sumei reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007.
A susținut că al 13-lea salariu este un drept salarial prevăzut în contractul colectiv de mu că la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și că acest temei de drept a fost precizat în fața instanței de fond, inclusiv prin precizările scrise depuse la dosarul cauzei.
A învederat că în interpretarea temeiului convențional al acestui drept salarial, adoptat de Tribunal, se omite unul din elementele definitorii ale contractului colectiv: acesta a fost încheiat pentru o perioadă de trei ani.
Acceptarea interpretării propuse de pârâta intimată și adoptată de instanță ar fi de natură să lipsească de efecte, pentru un an acest contract.
Fiind încheiat pentru o perioadă de 3 ani în mod evident, salariații cărora le este aplicabil acest contract colectiv trebuiau să beneficieze, de trei ori, de acest drept, ori interpretarea intimatei presupune acordarea acestui drept doar de două ori, în anii 2009 și 2010.
Conform art.43 alin.2 lit.”a”, toți salariații încadrați în ramura transporturi beneficiază de acest drept salarial numit al 13-lea salariu, atât în anul 2008, cât și în anii 2009 și 2010.
Recurentul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neacordării diferențelor de plăți compensatorii, a primei de Paști și a Primei de C, apreciind că în cauză era aplicabil CCM la nivel de unitate și nu CCM la nivel de ramură transporturi cum a apreciat instanța în mod greșit.
În final, recurentul a criticat hotărârea instanței de fond întrucât pârâta a fost obligată la plata primei de dispatch într-un cuantum diferit decât cel solicitat prin acțiune.
Curtea analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul reclamantului și va admite recursul pârâtei, va casa în parte sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la prima de dispatch, în vederea efectuării unei expertize contabile.
Cu privire la recursul reclamantului.
a) Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 711Codul muncii:
Alineatul 1 al textului indicat precizează că: “În situația în care ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial d e muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.
Recurentul critică hotărârea raportat la împrejurarea că măsura concedierii colective s-a hotărât de Consiliul de Administrație la 26.02.2008, la a cărui ședință sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.
Legea impune în conformitate cu art. 69 alin.1 Codul muncii doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, precum și la posibilitatea de atenuare a consecințelor concedierii.
Nici o dispoziție legală nu impune și nici nu sancționează cu nulitatea absolută situația invocată de către reclamantul recurent, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere și fără invitarea reprezentanților salariaților, a măsurilor de concediere colectivă.
Articolul art.69 Codul muncii reglementează obligația informării sindicatelor asupra intenției de realizare a unor concedieri colective, de a se iniția în acest sens consultări cu partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informațiilor necesare identificării soluțiilor (motivația măsurii preconizate, numărul și categoriile de salariați afectați).
Obligația instituită de art.69 Codul muncii vine în concordanță cu cele statuate prin art. 70 și art. 711Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor, iar aceste obligații au fost îndeplinite în cauză.
b) Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național:
Recurentul critică hotărârea cu motivarea că Tribunalul nu a sancționat în mod corespunzător încălcarea săvârșită de patronat prin nerespectarea termenului de 30 de zile între momentul notificării intenției de realizare a concedierii colective și aplicarea măsurii, respectiv 4.04.2008.
Articolul 69 Codul muncii nu explicitează noțiunea de “timp util”, astfel că art. 79 din CCM la nivel de ramură prevede următoarele: “Prin sintagma timp util se înțelege: – la întreprinderile cu peste 250 de salariați, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 711din Codul muncii, cu modificările ulterioare”.
În speță, societatea a comunicat Sindicatului Lucrătorilor încă de la 3.03.2008 intenția de concediere colectivă, astfel cum rezultă din ul la Notificarea nr.2357/3.03.2008 înregistrat sub nr.2580 din 7.03.2008 și primit de reprezentanții sindicatului în data de 10.03.2008.
c) În privința emiterii deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunțare a intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național și art. 711din Codul muncii și această critică este nefondată.
Recurentul apreciază că prin emiterea deciziei de concediere la 6.05.2008 au trecut numai 56 de zile – prin raportare la 10.03.2008 momentul transmiterii notificării de concediere – și nu 60 de zile, cum prevăd dispozițiile art. 79 din prin raportare la art. 711Codul muncii.
Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a la notificare – este neîntemeiată, întrucât termenul de inițiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul și-a făcut intenția de reorganizare și concediere colectivă, în speță la 3.03.2008.
Articolul 711Codul muncii, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, față de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 711Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerință legală.
d). O altă critică vizează nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înaintea luării măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Textul art. 81 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008- 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008 dispune în sensul că, în cazul reducerilor de personal efectuate la societățile supuse acestor CCM, determinate de restrângerea activității, retehnologizare, automatizare și robotizare a procesului de producție, patronul va pune la dispoziția organizației sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare – justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilitățile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc. precum și va informa organizația sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariați.
Ne însușim considerentele Tribunalului Constanța, în sensul că acest termen nu se constituie într-o condiție de validitate, nefiind deci susceptibil a produce vreo nulitate, nerespectarea acestora atâta timp cât oricum s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 79 din CCM la nivel național, aceste prevederi urmăresc protejarea salariaților de a cunoaște prin intermediul sindicatelor și de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.
e). Reclamantul critică hotărârea și sub aspectul încălcării dispozițiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.
Recurentul învederează încălcarea prevederilor art. 81 din CCM la nivel național și art. 83 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, dar trebuie arătat că aceste prevederi legale creează cadrul negocierilor între patronat și sindicat/reprezentanții salariaților în vederea identificării condițiilor concrete de reducere a personalului.
În cuprinsul acestei critici se arată și faptul că în luna februarie 2008, din totalul celor 100 de docheri angajați ai “”, pentru 45, s-au modificat contractele individuale de muncă, prin schimbarea funcției în cea de “mecanizator”, însă reclamantul nu a investit Tribunalul cu o cerere având ca obiect sancționarea măsurii de modificare unilaterală a contractului individual de muncă sub acest aspect.
Pe de altă parte, condensarea și preluarea unor atribuții de către unii dintre salariați, în condițiile desființării altor posturi de natura celor menționate în notificarea datată 3.03.2008 nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariați sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.
Trebuie arătat și faptul că nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecție, ci doar inițierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuși concedierii.
Criticile referitoare la angajarea altor persoane după efectuarea concedierilor colective cu încălcarea dispozițiilor art.72 din Codul muncii nu poate fi primită, situația de fapt fiind corect reținută din acest punct de vedere de Tribunalul Constanța, care după verificarea comparativă a atribuțiilor categoriilor de personal nou angajate a stabilit că prin fișa postului acestea sunt diferite de cele ale personalului concediat.
Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 din Codul muncii nu se poate constitui într-un temei de nulitate a deciziei de concediere întrucât ea este ulterioară și nu concomitentă sau anterioară emiterii actului, ea putându-se eventual constitui într-un motiv de nulitate a contractelor colective individuale nou încheiate.
Având în vedere că în cuprinsul recursului au fost conturate și alte aspecte are vizează legalitatea concedierii, se va analiza în ansamblu situația arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăților economice evocate și reținute în mod judicios de Tribunalul Constanța.
În acest context, se va avea în vedere faptul că documentația prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administrație întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară și ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societății pentru perioada 1.01.-31.12.2007, hotărârea din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situației financiare a societății) atestă că “” a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacități de producție naționale în domeniul produselor chimice, dar și de greva generală a salariaților, derulată pe perioada 26.10.2007-14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a nici unei nave și operarea în luna decembrie 2007 unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeași perioadă a anului precedent.
Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivație pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situația economico-financiară a societății, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată și prezentată sindicatului în raport de situația efectivă a posturilor.
Faptul că ulterior concedierii, în cadrul “” au fost realizate angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcției și a atribuțiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.
Pe cale de consecință, se va reține că, procedura concedierii colective nu a fost inițiată și derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului a fost legală și temeinică.
O altă critică vizează respingerea pretenției referitoare la plata salariului 13 pentru anul 2007.
Critica va fi respinsă ca nefondată, întrucât această dispoziție nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură art. 42 (2) decât în forma publicată la 11.02.2008.
Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv pentru o perioadă care nu intră sub incidența dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3 din 11.02.2008.
În ceea ce privește diferențele de plăți compensatorii, prima de Paști și Prima de C, în mod corect prima instanță a apreciat că în cauză este aplicabil CCM la nivel de ramură transporturi.
Conform art. 25 al.3 din legea 130/1996 regula referitoare la efectele contractelor colective de muncă este cea a aplicării lor de la data înregistrării părțile având posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară celei de înregistrare.
Aceste dispoziții legale se coroborează cu cele ale art. 23 al.1 care prevăd că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mică de 12 luni.
În speță, față de prevederile legale enunțate mai sus, CCM la nivel de societate își producea efectele până la data de 27.09.2007.
În plus, art. 13 din legea 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilității unui contract colectiv de muncă salariații nu pot declanșa conflicte de interese cu excepțiile strict prevăzute de lege, inaplicabile în speță.
Din documentația transmisă Direcției de muncă rezultă că sindicatul a precizat că în perioada 27.08 – 28.09.2007 au avut loc negocieri între parteneri sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului. În cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la data de 23.10.2007 a fost anunțată greva generală, grevă a cărui legalitate a fost recunoscută de instanțele judecătorești.
În aceste condiții, este evident, că efectele CCM la nivel de unitate au încetat la data de 27.09.2007.
În ceea ce privește prima de dispatch, instanța nu poate stabili suma exactă cuvenită reclamantei, deoarece determinarea ei nu poate fi făcută prin simpla împărțire a sumei obținută de pârâtă pentru operațiunile efectuate de societate pentru perioada 1.01.2007 – 31.06.2007, la numărul de salariați, ci numai după scăderea cheltuielilor suportate de unitate, urmând a se stabili de asemenea, care sunt salariații ce pot beneficia de această primă în raport de contribuția adusă la obținerea acestei prime.
Cu privire la recursul pârâtei “”.
În conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2837/27.12.2006: “în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia.
(2) Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum și perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție”.
Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit la încasarea lor.
money reprezintă suma de bani care se plătește de către beneficiar operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea și folosirea de resurse suplimentare reușește să presteze operațiunea într-un timp mai scurt decât timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar și operatorul portuar.
Contribuția directă a salariaților la realizarea dispatch-ului poate fi reținută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare față de cel contractual, în funcție de atribuțiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operațiunile de încărcare-descărcare.
Față de susținerile contradictorii ale părților, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariații care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) și care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007-iunie 2007.
Prin raportul semestrial privind situația economico-financiară și analiza activității ” la data de 30.06.2007, s-a menționat că în semestrul I 2007 veniturile societății au crescut și că această creștere se datorează depășirii ratelor de operare a navelor.
Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanța sau părțile por recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
Atât timp cât părțile s-au înțeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaților care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susține că datorită perfecționărilor tehnologice contribuția factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a casat în parte sentința recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 01.01.2007-iunie 2007 și a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul, domiciliat în,-, -ars..A,.2, județul C, împotriva sentinței civile nr. 521/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-.
Admite recursul formulat de pârâta – -, cu sediul în C, 54, Port, județul C, împotriva aceleiași sentințe civile.
Casează în parte sentința recurată cu privire la prima de dispatch și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța în vederea efectuării unei expertize contabile.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 20.10.2009.
Președinte, Judecători,
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud.fond:;
Red.dec.jud.-/06.11.2009
Tehnored.gref.RD/4ex/09.11.2009
