Drepturi salariale. Ore suplimentare. Salarizare


Codul muncii: art.119,120

Din aceste texte de lege reiese că suplimentară poate fi desfăşurată doar în anumite condiţii, respectiv este necesar să existe solicitarea angajatorului pentru efectuarea acestei munci suplimentare, deoarece angajatorul este cel care va plăti remuneraţia, precum şi acordul salariatului în acest sens.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 864/11 aprilie 2011.

Prin sentinţa civilă nr.2358/07.10.2010 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul 4610/107/2009 s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul F.D. împotriva pârâtei S.C. F. S.R.L. Ocna Mureş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1400 lei reprezentând drepturi băneşti cuvenite pe perioada 07.07.2009 – 10.09.2009.

S-au respins celelalte capete de cerere privind plata orelor suplimentare şi acordarea daunelor morale .

În baza art. 246 Cod procedură civilă s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea capătului doi din acţiune vizând plata contribuţiilor .

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 228 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că nu se face dovada certă de către pârâtă a plăţii drepturilor băneşti datorate reclamantului, astfel reţinute mai sus, sens în care urmează a fi admis acest capăt cerere, cu reţinerea inclusiv a condiţiilor de încetare a raportului juridic de muncă al reclamantului, conform deciziei de concediere nr. 14/2009, aceasta sub aspectul datei concedierii, evidenţiată în dispozitivul actului de dispoziţie emis de către pârâtă.

Instanţa de judecată a înlătura cererile reclamantului privind obligarea pârâtei la plata contravalorii orelor suplimentare şi a daunelor morale, cu motivarea că aceste pretenţii nu au suport probator, sens în care sunt reţinute prevederile legale cuprinse în Legea nr. 237/12.07.2007, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie XL (40)/7.05.2007, dar şi dispoziţiile imperative, limitative şi expres evidenţiate în cuprinsul art. 12 din CCM la nivel naţional şi art. 111 şi urm respectiv art. 117 şi urm din Legea nr. 53/2003.

Astfel, se reţine că în ce priveşte pretenţiile reclamantului privind munca efectuată în zilele libere în perioada martie 2008 – iulie 2009, având în vedere perioada pentru care s-a solicitat plata, probatoriul testimonial administrat în cauză nu a fost în măsură să confirme susţinerile reclamantului, martorii cunoscând multe aspecte de la reclamant iar relatările acestora referindu-se la perioada generică fiind oricum greu de crezut faptul că martorii au fost prezenţi zilnic o perioadă de peste un an la locul de muncă al reclamantului pentru a confirma efectuarea orelor suplimentare de către acesta.

Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi solicitat, pe parcursul derulării contractului individual de muncă, acordarea de ore libere plătite sau plata muncii în zilele libere în condiţiile art. 119 – 120 din Legea nr. 53/2003 sau a art. 132 – 133 din lege, pretenţiile acestuia fiind emise doar după încetarea raporturilor de muncă .

În ce priveşte daunele morale solicitate aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei prin decizia în interesul legii nr. 40/2007, acestea pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă .

Faţă de poziţia reclamantului, în temeiul art. 246 Cod procedură civilă, instanţa de judecată a lua act de renunţarea acestuia la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata obligaţiilor băneşti datorate bugetului asigurărilor sociale de stat.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1400 lei cu titlu drepturi salariale corespondente perioadei 7.07.2009 – 10.09.2009, fiind înlăturate celelalte cereri şi pretenţii ale reclamantului.

Conform art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 228 lei cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de transport.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs,în termenul legal, reclamantul F.D. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În expunerea motivelor de recurs recurentul susţine că a dovedit cu probatoriul testimonial administrat în cauză munca pe care a efectuat-o în zilele libere în perioada martie 2008-iulie 2009 şi că aceşti martori au cunoscut acest aspect nu din susţinerile sale aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond, ci din faptul că au fost prezenţi la locul său de muncă în acele zile, fiindu-i prieteni şi clienţi ai firmei.

Arată că pentru a confirma cele susţinute a solicitat suplimentarea acestei probe cu încă trei martori, probă care i-a fost respinsă de instanţă.

Recurentul susţine că deşi a solicitat zile libere pentru orele lucrate a tot fost amânat de administratorul societăţii şi că pe perioada în care a lucrat nu a avut la locul de muncă foaie de prezenţă, pontaj lunar, nu a semnat nici un stat de plată.

Cu referire la daunele morale pe care le-a solicitat pentru a-i fi acordate arată că sunt total justificate având în vedere următoarele: pe perioada iulie -decembrie 2009 nu a avut nici un venit; nu i s-au plătit obligaţiile datorate bugetului asigurărilor sociale decât în luna noiembrie 2009, în urma mai multor sesizări pe care le-a făcut la ITM Alba şi AJOFM; nu a putut beneficia de şomaj, nu a putut să se angajeze în altă parte neavând cartea de muncă încheiată; nu a avut posibilitatea să-şi plătească ratele lunare, provocându-i-se o puternică stare de stres, nelinişte şi certuri în familie; fiind bolnav nu a avut posibilitatea să apeleze la un medic specialist pentru ca să suporte o operaţie; administratorul societăţii pârâte a fost de rea credinţă întrucât l-a amânat cu plata acestor drepturi băneşti şi îl poartă pe drumuri.

În drept invocă art. 299 şi urm. Cod procedură civilă.

Intimata nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art.304 indice 1 cod procedură civilă în limitele statuate de art.306 alin.2 cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 118 alin.1 Codul Muncii la solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară cu respectarea prevederilor art.111şi 112, după caz.

Potrivit art.119 alin.1 Codul Muncii munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia.

Potrivit art.120 alin.1 Codul Muncii în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prev. de art.119 alin.1 în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor salarial corespunzător duratei acesteia.

Din aceste texte de lege reiese că munca suplimentară poate fi desfăşurată doar în anumite condiţii, respectiv este necesar să existe solicitarea angajatorului pentru efectuarea acestei munci suplimentare, deoarece angajatorul este cel care va plăti remuneraţia, precum şi acordul salariatului în acest sens.

De asemenea legiuitorul a prevăzut, în principal, compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite şi numai cu titlu de excepţie-în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prev. de art.119 alin.1 în luna următoare, munca suplimentară va fi compensată prin acordarea unui spor salarial.

Raportând aceste texte de lege la speţă, se constată că în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că aceste cerinţe legale nu au fost dovedite în cauză. Astfel, reclamantul nu a făcut dovada prestării unor ore suplimentare în perioada în discuţie (martie 2008- iulie 2009), probele testimoniale administrate în acest sens (nefiind elocvente, deoarece aceşti martori nu au lucrat împreună cu reclamantul pentru ai cunoaşte programul de lucru, nu fac o dovada certă a unor ore suplimentare efectuate de reclamant şi a modalităţi de compensare a acestora.

În lipsa unor înscrisuri care să se coroboreze cu aceste probe testimoniale în mod justificat prima instanţă a reţinut că aceste probe nu sunt în măsură să confirme susţinerile reclamantului privind prestarea orelor suplimentare solicitate. De asemenea, nu s-a dovedit formularea unor cereri de către salariat pentru acordarea timpului liber corespunzător.

Susţinerile recurentului vizând respingerea de către instanţa de fond a suplimentării probei testimoniale cu încă trei martori sunt de asemenea nefondate; în Încheierea de şedinţă din data de 5.10.2010 reţinându-se că reclamantul nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.

În ceea ce priveşte criticile recurentului vizând neacordarea daunelor morale urmează a fi, de asemenea, înlăturate ca nefondate.

Prin Decizia nr.40/2007 a Î.C.C.J pronunţată în interesul legii s-a statuat că în cazul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin.1 codul Muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

În speţă nu s-a făcut o atare dovadă, iar în lipsa unui probatoriu adecvat, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu se impune acordarea acestor sume de bani. Pe de altă parte, împrejurarea că instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale efectiv cuvenite reclamantului pe perioada 07.07-10.09.2009 nu face dovada relei credinţe a societăţii şi este prin ea însăşi o modalitate de acoperirea prejudiciului încercat de reclamant.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că nu este incident nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii expres şi limitativ prev. de legiuitor în conţinutul art.304 punct 1-9 cod procedură civilă;

Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin.(1) cu aplicarea art.82 din Legea nr.168/1999 a respins ca nefondat recursul promovat de reclamant; menţinând ca legală şi temeinică sentinţa atacată.