Urgenţa cererii a fost pe deplin justificată de către reclamantă prin faptul că accesul la terenul şi construcţia pe care le deţine este imposibil de realizat în condiţiile în care pârâţii recurenţi au închis trecerea practicată anterior.
Urgenţa cererii a fost pe deplin justificată de către reclamantă prin faptul că accesul la terenul şi construcţia pe care le deţine este imposibil de realizat în condiţiile în care pârâţii recurenţi au închis trecerea practicată anterior.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 223/R/9 septembrie 2010, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 894 din 29 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Beclean s-a admis acţiunea formulată de reclamanta CD împotriva pârâţilor MS, FD, ME şi FM.
Au fost obligaţi pârâţii să permită trecerea peste terenul lor a reclamantei, cu piciorul şi cu atelajele agricole, dinspre calea publică spre gospodăria şi spre terenurile acesteia, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului 923/186/2010, având ca obiect servitute de trecere, pe rolul aceleiaşi instanţe.
Au fost obligaţi pârâţii să desfiinţeze gardul, pe o porţiune necesară trecerii reclamantei cu piciorul şi cu atelajele, iar, în caz contrar, autorizează reclamanta să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâţilor.
Au fost obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată de 410,30 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat.
Împotriva sentinţei expuse au declarat recurs pârâţii.
Recursul declarat în cauză este nefondat.
În mod judicios prima instanţă a statuat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale prevăzute de art. 581 din Codul de procedură civilă.
Martorii audiaţi în cauză au relatat că în primăvara anului 2010 pârâţii au închis calea de acces practicată de reclamantă la locuinţa şi terenul său, situate în loc. Tîrlişua, ridul „Budălauă”, construind un gard de sârmă.
Atât martorii propuşi de către reclamantă cât şi cei propuşi de pârâţi au confirmat faptul că reclamanta practica această trecere, până când ea a fost închisă de pârâţi.
Contrar susţinerilor din recurs, urgenţa cererii nu este în legătură cu caracterul provizoriu sau temporar al măsurii dispuse, ea fiind justificată prin necesitatea asigurării pentru reclamantă a unui acces imediat la gospodăria sa, atât cu atelajele cât şi cu piciorul.
Măsura de ridicare a gardului, pentru a asigura accesul reclamantei, nu poate fi catalogată ca fiind o măsură definitivă, de vreme ce în speţă gardul este unul de sârmă, fără fundaţie, nefiind o „construcţie” fixă, ridicarea sau montarea lui fiind posibilă oricând.
Fondul cauzei nu a fost prejudecat de instanţa de fond, de vreme ce ea s-a limitat la a verifica dacă reclamanta a practicat anterior această trecere, fără a statua asupra dreptului acesteia de a i se constitui o servitute de trecere asupra fondului deţinut de către pârâţi.
Pe de altă parte, chiar şi martorii propuşi de către pârâţi au relatat că o altă trecere practicabilă imediat (faţă de urgenţa cererii) nu există, astfel că accesul trebuie asigurat pe calea folosită până la închiderea ei, aparenţa dreptului fiind în favoarea reclamantei, urmând ca în dosarul de fond să se verifice posibilităţile de acces la imobil, calea cea mai scurtă şi mai puţin prejudiciabilă pentru fondul aservit, modalitatea de dobândire/constituire a servituţii ş.a.
Susţinerile pârâţilor recurenţi referitoare la dobândirea de către reclamantă a accesului prin „abuz de putere” sunt lipsite de suport probator, martorii audiaţi în faţa instanţei de fond relevând că atât reclamanta cât şi alţi locuitori ai comunei au folosit calea de acces în litigiu de foarte mulţi ani de zile, până când pârâţii au închis-o prin amplasarea unui gard de sârmă.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a apreciat îndeplinirea în speţă a condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, caracterul temporar la măsurii fiind evident, de vreme ce obligaţia a fost impusă doar până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 923/186/2010, având ca obiect servitute de trecere.
Prin urmare, tribunalul în baza art. 312 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă urmează să respingă recursul declarat de pârâţi ca nefondat.
Constatând că pârâţii recurenţi se află în culpă procesuală, în baza art. 274 din Codul de procedură civilă tribunalul îi va obliga să plătească reclamantei intimate suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, justificate prin plata onorariului avocaţial.
