Cerere reconvenţională. Judecarea acesteia cu prioritate faţă de cererea principală. Nelegalitatea soluţiei


în principiu, cererea reconvenţională, ca cerere incidentală, trebuie judecată împreună cu cererea principală, nefiind legală soluţionarea prioritară a cererii reconvenţionale. Disjungerea cauzei este posibilă numai în situaţia în care cererea principală este în stare de judecată, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 120 alin. 1 şi alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Repetând greşeala primei instanţe, ce fusese deja sancţionată prin anularea hotărârii, tribunalul, la momentul judecării fondului, a soluţionat separat şi cu prioritate cererea reconvenţională, ignorând cererea principală şi pronunţând astfel o decizie nelegală.

(Decizia nr. 523 din 7 septembrie 2004 – Secţia a IlI-a civilă)

Prin cererea înregistrată sub nr. 7367 din 17.05.2002 la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, reclamanta M.C.V. a chemat în judecată pe pârâţii C.C.N., E.G.V., R.A. şi G.M.P. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună partajul bunurilor rămase de pe urma defuncţilor C I. şi C.E. şi, totodată, obligarea pârâtului C.C.N. la raportarea la masa succesiunii a datoriilor către aceasta şi evacuarea aceluiaşi pârât din imobilul situat în Bucureşti.

în motivarea cererii, s-a arătat că, urmare a deceselor autorilor, survenite la 6.10.1999 şi 15.05.2000, s-a constatat calitatea de succesori a părţilor din prezenta cauză şi cotele succesorale ce revin fiecărei părţi, eliberându-se în acest sens Certificatul de moştenitor nr. 47 din 1.02.2002 de către biroul notarului public I.D., depus la dosar.

S-a arătat că masa partajabilă este compusă din imobilul situat în Bucureşti, ocupat de către pârâtul C.C.N., şi un loc de veci situat în Cimitirul D., urmând ca pârâtului menţionat să i se scadă din cota succesorală cuvenită suma de bani datorată către succesiune, respectiv cheltuielile făcute din folosinţa exclusivă a apartamentului ce constituie masa succesorală.

La termenul din 2.09.2002, s-a formulat cerere reconvenţională de către pârâtul C.C.N., prin care s-a solicitat anularea Certificatului de moştenitor nr. 47 din 1.02.2002, eliberat pe numele unor persoane ce nu au făcut dovada acceptării succesiunii în termen legal.

Prin Sentinţa civilă nr. 9644 din 16.09.2002, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului-reclamant în formularea cererii reconvenţionale şi a respins această cerere ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost disjunsă cererea principală şi s-a acordat termen pentru soluţionarea acesteia.

S-a apreciat că, în absenţa unui drept cu privire la succesiunea defunctei C.E., pârâtul-reclamant nu a invocat nici o vătămare prin întocmirea acestui certificat şi, ca atare, nu a justificat un interes legitim în anularea certificatului de moştenitor, în aplicarea art. 88 din Legea nr. 36/1995.

Apelul declarat de pârâtul-reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 556 din 7.03.2003, pronunţată în Dosarul nr. 5672/2002 de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă. în consecinţă, s-a dispus anularea în tot a sentinţei şi reţinerea cauzei pentru judecarea fondului, în aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a procedat la soluţionarea cu prioritate a cererii reconvenţionale, încălcând prevederile art. 120 din Codul de procedură civilă, fără a se pronunţa asupra cererii principale, cu toate că reclamantul este cel care sesizează instanţa de judecată.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 9.05.2003, s-a respins cererea apelantului-pârât de completare a Deciziei civile nr. 556 din 7.03.2003, apreciindu-se că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre vreo eroare materială, nici cele ale art. 2812 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra unei cereri formulate în cauză, ci a anulat hotărârea primei instanţe în raport de încălcarea dispoziţiilor art. 120 din Codul civil, reţinând cauza la tribunal pentru judecarea fondului, atât pentru cererea principală, cât şi pentru cererea reconvenţională.

Prin Decizia nr. 340 din 12.03.2004, pronunţată în Dosarul nr. 5672/2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului-reclamant în formularea cererii reconvenţionale şi, în consecinţă, a respins cererea reconvenţională ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că este învestit exclusiv cu soluţionarea cererii reconvenţionale, în măsura în care instanţa de apel poate verifica, în limitele cererii de apel, situaţia de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, conform art. 295 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Or, acţiunea principală nu a fost soluţionată de către judecătorie, iar anularea sentinţei s-a dispus fără ca tribunalul să se pronunţe asupra legalităţii admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active în legătură cu cererea reconvenţională.

Referitor la această excepţie, tribunalul a apreciat că este întemeiată, în aplicarea art. 88 din Legea nr. 36/1995, pârâtul-reclamant nefiind vătămat prin dezbaterea succesiunii defunctei C.E. şi eliberarea certificatului de moştenitor a cărui anulare o solicită în cauză.

împotriva hotărârii menţionate a declarat recurs pârâtul-reclamant, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut că în mod greşit tribunalul a procedat la judecarea doar a cererii reconvenţionale, în loc de a soluţiona fondul pretenţiilor reclamantului, anume cererea de ieşire din indiviziune, astfel cum s-a dispus prin Decizia nr. 556 din 7.03.2003 a aceluiaşi tribunal.

Totodată, rejudecând cererea reconvenţională, instanţa a admis, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale active, încălcând din nou dispoziţia aceluiaşi tribunal, dată în urma admiterii apelului pârâtului.

Recurentul a susţinut, în acest sens, că anularea hotărârii primei instanţe nu s-ar fi putut dispune decât în limitele cererii de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 295 alin. 1 din Codul de procedură civilă, or, unicul motiv de apel a fost existenţa calităţii procesuale active de a cere anularea certificatului de moştenitor, ceea ce echivalează cu stabilirea de către instanţa de apel a calităţii procesuale active.

Recurentul a pretins că aceeaşi concluzie decurge şi din aplicarea art. 296 din Codul de procedură civilă, din perspectiva căruia rezultă că dacă instanţa ar fi dorit să admită apelul doar pentru motivul de ordine invocat din oficiu, anume disjungerea greşită a cererilor, ar fi fost obligată să-l admită doar în parte, menţinând respingerea cererii reconvenţionale, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, tribunalul anulând sentinţa în totalitate.

Recurentul a conchis în sensul că instanţa de rejudecare ar fi trebuit să soluţioneze cererea principală, fiind obligată să ţină cont şi de mijlocul de apărare formulat de pârâtul-reclamant, referitor la neacceptarea succesiunii în termenul legal de către reclamantă şi ceilalţi pârâţi.

S-a susţinut şi incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, întrucât, admiţând excepţia, instanţa de rejudecare nu s-a pronunţat motivat asupra mijloacelor de apărare vizând dovedirea interesului pârâtului-reclamant în anularea certificatului de moştenitor.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Curtea a constatat că recursul este fondat.

Recurentul a încadrat criticile formulate în cazurile de modificare descrise de art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat că se impune a se reţine un alt temei juridic al acestora, respectiv cel decurgând din art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, din perspectiva căruia au fost analizate susţinerile recurentului.

Astfel, s-a pretins încălcarea dispoziţiilor instanţei de apel ce a pronunţat Decizia nr. 556 din 7.03.2003, în aplicarea cărora rejudecarea cauzei ar fi trebuit să vizeze atât cererea principală, cât şi fondul cererii reconvenţionale.

Atare susţineri sunt întemeiate în parte, pentru considerentele expuse în continuare.

Admiterea apelului pârâtului-reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 9644 din 16.09.2002, prin Decizia civilă nr. 556 din 7.03.2002, a fost determinată de încălcarea ordinii de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, dedusă din art. 120 din Codul de procedură civilă, la care se face referire explicit, prin judecarea cu prioritate a cererii reconvenţionale, cu toate că reclamantul este cel care sesizează instanţa de judecată.
Anulând, pe baza acestui argument, hotărârea primei instanţe, instanţa de apel a reţinut cauza pentru evocarea fondului cauzei, atât în legătură cu cererea principală, cât şi cu cererea reconvenţională.

Decizia nr. 556 din 7.03.2003 nu a fost atacată cu recurs, cale de atac ce ar fi putut fi exercitată odată cu prezentul recurs împotriva hotărârii pronunţate în evocarea fondului.

Criticile pârâtului-reclamant au vizat tocmai încălcarea acelei decizii la momentul evocării fondului. Mai mult, recurentul a arătat că nu are interes să atace decizia de admitere a apelului său, hotărârea fiindu-i favorabilă.

în aceste condiţii, hotărârea menţionată a intrat în puterea lucrului judecat, reprezentând premisa analizei presupuse de prezentul recurs.

Dispoziţiile deciziei civile în discuţie nu sunt susceptibile de interpretare sub aspectul întinderii rejudecării cauzei, instanţa de apel dispunând expres anularea în totalitate a sentinţei, cu referire nu numai la cererea reconvenţională, ci şi la măsura disjungerii judecării cererii principale.

De altfel, sancţiunea anulării hotărârii primei instanţe a fost provocată tocmai de această ultimă măsură, apreciindu-se implicit că nu este legală soluţionarea prioritară a cererii reconvenţionale, cererile incidente trebuind a fi judecate împreună; disjungerea cauzei este posibilă numai în cazul în care cererea principală este în stare de judecată, constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 120 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, la care instanţa de apel a făcut în mod expres trimitere.

Repetând greşeala primei instanţe, ce fusese deja sancţionată prin anularea hotărârii, tribunalul, la momentul rejudecării fondului, a soluţionat separat şi cu prioritate cererea reconvenţională, ignorând cererea principală, soluţie nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii, evocarea fondului cauzei se realizează în limitele stabilite prin hotărârea de anulare a hotărârii primei instanţe care, după cum s-a arătat, a vizat în totalitate sentinţa.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 295 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de rejudecare a fondului a făcut o aplicare greşită a acestei norme, pronunţând o hotărâre exclusiv pe aspectul invocat prin motivele de apel.

Limitele rejudecării fiind anterior stabilite, instanţa de rejudecare nu mai putea stabili ea însăşi cadrul evocării fondului, aplicarea principiului efectului devolutiv al apelului interesând modul de soluţionare a uneia dintre cererile incidente, anume cererea reconvenţională.

Astfel, în mod evident, instanţa trebuia să cerceteze mijloacele de apărare invocate de apelantul-pârât, cu atât mai mult cu cât la termenul din 12.03.2004 reclamanta a invocat şi în faţa instanţei de rejudecare aceeaşi excepţie a lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cererea reconvenţională.

Pronunţarea asupra excepţiei nu se putea realiza însă cu prioritate faţă de cererea principală, dimpotrivă, instanţa era obligată ca, în raport de dispoziţiile art. 120 din Codul de procedură civilă, să judece deodată cererile incidente, în aplicarea dispoziţiilor deciziei de anulare a sentinţei, decizie ce nu a fost desfiinţată şi care se impune ca atare în cauză.

Recurentul-pârât a susţinut însă în mod greşit că prin Decizia nr. 556 din 7.03.2003 s-ar fi verificat şi legalitatea soluţiei asupra excepţiei procesuale reţinute de prima instanţă.
Contrar susţinerilor recurentului, Curtea a apreciat că o atare verificare nici nu ar fi fost posibilă de vreme ce instanţa de apel a cercetat un aspect de procedură propriu-zisă, anume cel presupus de art. 120 din Codul de procedură civilă, ce prevala faţă de cercetarea excepţiei de fond, devenită inutilă prin admiterea excepţiei de nelegalitate a sentinţei.

Nu poate face obiectul cenzurii prezentei instanţe de control judiciar modul de respectare a dispoziţiilor art. 129 alin. 2 şi art. 137 din la momentul pronunţării Deciziei nr. 556 din 7.03.2003, întrucât Curtea nu a fost învestită în acest sens, decizia menţionată impunându-se ca atare.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că instanţa de rejudecare a fondului a încălcat prevederile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin ignorarea dispoziţiilor deciziei de anulare a hotărârii primei instanţe şi necercetarea a însuşi fondului cauzei, act ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. 3 şi 5, cu referire la art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, cu consecinţa admiterii recursului, casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei pentru judecarea fondului cererii principale şi a cererii reconvenţionale la acelaşi tribunal.

S-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile legii noi în domeniul competenţei materiale, reprezentate de art. 3 pct. 2 din Codul de procedură civilă (astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003), în aplicarea art. 725 alin. 2 teza a Il-a din Codul de procedură civilă, ce prevede incidenţa legii noi în acest domeniu în caz de casare cu trimitere spre rejudecare.

Judecata apelului fiind unitară, chiar dacă s-a procedat în mod efectiv la soluţionarea în etape a căii de atac, prin pronunţarea a două hotărâri distincte, interesează legea aplicabilă la momentul învestirii instanţei de apel – la data de 30.09.2002, aşadar, reglementarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, ce prevedea, prin art. 2 pct. 2 din Codul de procedură civilă, competenţa tribunalului de soluţionare a apelului împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în primă instanţă.

Desfiinţându-se doar hotărârea prin care tribunalul a evocat fondul, nu şi decizia de admitere a apelului, sunt incidente prevederile sus-menţionate din reglementarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, rejudecarea cauzei la tribunal vizând atât fondul cererii principale, cât şi cererea reconvenţională. (Judecator Adina Nicolae)