în procesul civil, rolul activ al judecătorului, în ipostazele concretizate prin art. 129 din Codul de procedură civilă, nu înseamnă nici parţialitate, nici ingerinţă în domeniul drepturilor părţilor, fiind tocmai o garanţie a acestor drepturi şi interese. în acelaşi timp, judecătorul nu se poate substitui reclamantului pentru stabilirea cadrului procesual, în sensul de a determina persoana ce ar trebui să deţină calitatea procesuală pasivă, întrucât ar încălca unul dintre principiile de bază ale procesului civil, cel al disponibilităţii.
Nedovedindu-se de către reclamant că s-a îndreptat împotriva acelei persoane căreia îi revine o obligaţie corelativă dreptului subiectiv pretins, se impune respingerea cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
(Decizia nr. 361 din 11 februarie 2003 – Secţia a lll-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 1693 din 8.05.2002, Judecătoria Buftea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Asociaţia de “B.” şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C.P. împotriva pârâtei Asociaţia de proprietari “B.”, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
S-a solicitat, prin acţiunea dedusă judecăţii, să fie obligată pârâta să îi permită trecerea cu autoturismul proprietate personală pe terenul pârâtei, în vederea ieşirii la calea publică.
Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 576 din Codul civil, “Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân.” Prin urmare, calitatea de părţi într-o cerere având ca obiect servitutea o au cei doi proprietari, al bunului dominant şi cel al imobilului aservit, or, în speţă, reclamanta este de acord că pe calea de acces propusă în expertiza tehnică de la dosar existau alţi proprietari, Asociaţia de proprietari “B.” fiind numai administratorul acestor terenuri.
Nu a admis cererea reclamantei de a introduce în cauză pe proprietari, după ce în prealabil instanţa îi va fi identificat, întrucât acest lucru se putea face, potrivit art. 132 din Codul de procedură civilă, la prima zi de înfăţişare ori la un termen ulterior acestei zile, acordat de către instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 1992/A din 2.10.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C.P. împotriva sentinţei primei instanţe.
S-au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
La 13.02.2002, s-a consumat prima zi de înfăţişare la instanţa de fond, dată de la care nu se putea modifica cererea de chemare în judecată prin introducerea titlurilor drepturilor de proprietate. Or, faţă de acest aspect, rolul activ al instanţei în a determina titularii dreptului de proprietate era limitat de imposibilitatea legală de a se mai modifica cererea, astfel că este neîntemeiat motivul privind lipsa rolului activ.
în ceea ce priveşte lipsa dovezii calităţii procesuale pasive, potrivit art. 1169 din Codul civil, cel care trebuia să facă dovada calităţii procesuale pasive este însuşi reclamantul, or, lipsa dovezii nu poate fi imputată altor persoane, astfel că şi acest motiv este nefondat.
împotriva deciziei tribunalului a formulat cerere de recurs la data de 13.11.2002 reclamanta S.C.P., pe care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: au fost ignorate dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură civilă, întrucât instanţele anterioare nu şi-au îndeplinit obligaţia de a folosi toate mijloacele legale pentru a afla adevărul, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice; instanţa de apel a refuzat să aplice prevederile legale în legătură cu efectul devolutiv al apelului, potrivit cărora reclamantul poate relua pretenţiile formulate în faţa primei instanţe; instanţele anterioare au refuzat să stabilească situaţia juridică a terenului asupra căruia reclamanta a solicitat constatarea unei servituti de trecere; în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Recursul este nefondat.
Primul motiv de casare invocat de reclamantă şi care vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 129 din Codul de procedură civilă, referitoare la rolul activ al judecătorului în procesul civil, nu poate fi primit.
în procesul civil, rolul activ al instanţei nu înseamnă nici parţialitate, nici ingerinţă în domeniul drepturilor şi intereselor părţilor, fiind tocmai o garanţie a acestor drepturi şi interese, dar, în acelaşi timp, judecătorul nu se poate substitui reclamantului pentru stabilirea cadrului în limitele căruia se va desfăşura procesul.
Art. 129 din Codul de procedură civilă, în noua sa formă, concretizează câteva din ipotezele rolului activ al judecătorului în procesul civil; în principal, acest rol se materializează printr-o obligaţie de respectare a drepturilor procesuale ale părţilor şi de a cadrului de încuviinţare şi administrare a probelor în scopul aflării adevărului în cauză.
Cu toate acestea, judecătorul nu se poate substitui părţii, respectiv reclamantului, care are obligaţia, la data promovării acţiunii civile, să dovedească toate condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, în principal, calitatea procesuală activă şi calitatea procesuală pasivă, întrucât ar încălca unul din principiile de bază ale procesului civil – principiul disponibilităţii.
Prin urmare, reclamanta care acţionează în considerarea unui drept subiectiv propriu (rezultat din contract, lege etc.) se poate îndrepta numai împotriva aceluia care are o obligaţie corelativă respectivului drept pretins.
A doua critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate nu poate fi reţinută, întrucât, dată fiind excepţia reţinută de prima instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze cu prioritate legalitatea excepţiei.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul.
