La termenul de judecată din 18.10.2010, creditoarea a formulat precizări în legătură cu capacitatea juridică a debitoarei. Astfel, arată creditoarea că potrivit art. 3 pct.4 lit b din Regulamentul Consiliului Europei nr. 1346/2000, procedura teritorială de poate fi deschisă înaintea procedurii principale a insolvenţei dacă creditorul are sediul pe teritoriul acelui stat, unde debitorul are un sediu secundar. Or, prin încheierea ……../21.10.2009, judecătorul delegat la ORC a dispus autorizarea şi înregistrarea societăţii debitoare cu următoarele date: denumire: P S.R.L. ITALIA SUCURSALA IAŞI, sediu în Iaşi.
La termenul de judecată din 18.10.2010, instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia lipsei capacităţii procesuale a sucursalei debitoare.
Analizând cu prioritate excepţia invocată, în baza art. 137 al.1 Cod pr.civ., instanţa reţine cele ce urmează:
Conform relaţiilor sosite de la registrul comerţului, debitoarea se numeşte S.C.P S.R.L. ITALIA, SUCURSALA IAŞI, este înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. …., şi are CUI ……, fiind o sucursală din România a firmei mamă S.C.P S.R.L., societate de naţionalitate italiană.
În cererea introductivă şi în prima parte a precizărilor făcute la 18.10.2010, creditoarea a denumit debitoarea S.C.P S.R.L., însă din menţiunile făcute în şedinţă publică, la solicitarea expresă a instanţei, din ultima parte a precizărilor scrise din 18.10.2010 şi din datele de identificare precizate care coincid cu cele de la rezultă că debitoarea în cauză este S.C.P S.R.L. ITALIA, SUCURSALA IAŞI, nu S.C.P S.R.L..
Potrivit art. 44 din Legea societăţilor comerciale, societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, sucursale, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic. Potrivit legislaţiei italiene, ca şi legislaţiei române(art. 43 din republicată, cu modificările şi completările ulterioare), sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică a societăţii comerciale, astfel încât nu beneficiază de un patrimoniu propriu, distinct de cel al societăţii mamă, care să poată fi supus procedurii insolvenţei separat de patrimoniul societăţii mamă.
Sucursala nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă datorită lipsei de personalitate juridică şi implicit de patrimoniu propriu, dat fiind specificul procedurii insolvenţei, astfel încât nu este aplicabil în cauză nici art. 41 din care permite ca o societate fără personalitate juridică să figureze în calitate de pârâtă dacă are organe proprii de conducere(aspect care de altfel nici nu s-a probat în cauză).
În ceea ce priveşte incidenţa Regulamentului Consiliului(CE) nr 1346/2000, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 3 al.4 lit b, invocate de creditoare şi aplicabile cauzei fără îndoială, nu acoperă lipsa capacităţii juridice a sucursalei chemate în judecată în prezenta cauză.
Art. 3 din Regulamentul respectiv reglementează competenţa internaţională în cazul insolvenţei, referitor la situaţia în care o societate comercială debitoare cu sediul într-un stat membru are sedii secundare într-un alt stat membru. Astfel, regula este că statul membru pe teritoriul căruia se află sediul social al debitoarei este competent de a deschide procedura de insolvenţă împotriva acestei debitoare(denumită procedură principală). Instanţele unui alt stat membru devin competente de a deschide o procedură de insolvenţă împotriva acestui debitor doar dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. De regulă procedura desfăşurată de acest al doilea stat membru este ulterioară celei principale, dar poate fi şi anterioară deschiderii procedurii principale în situaţiile de la art. 3 al.4 din Regulament, între care situaţia de faţă se încadrează la lit b: deschiderea este cerută de un creditor care îşi are sediul social în acest stat membru.
Se poate observa însă din interpretarea legii că textul se referă la debitor, adică la societatea mamă, nu la dezmembrămintele acesteia din teritoriu, pentru că împotriva societăţii mamă se pot deschide procedura principală şi cea secundară.
Ca urmare, instanţa apreciază că societatea creditoare trebuia să solicite insolvenţa societăţii mamă, cu sediul secundar în Iaşi, la sucursala înfiinţată, pentru că aceasta dispune de fonduri pentru desfăşurarea activităţii sucursalei, ea este titulara conturilor bancare prin care se rulează aceste fonduri, proprietara bunurilor sociale etc.
