Judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în limitele prevăzute de lege şi în legătură indisolubilă cu principiul disponibilităţii, în temeiul căruia părţile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea unui anumit proces civil, instanţa de judecată fiind obligată să statueze omnia petita, numai cu privire la ceea ce s-a cerut.
Judecătorul stabileşte situaţia de fapt, reţinând, din împrejurările prezentate de către reclamant, numai pe acelea care au fost probate.
Neexercitarea rolului activ al judecătorului nu reprezintă în sine un motiv pentru desfiinţarea hotărârii.
(Decizia nr. 1725 din 13 decembrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa sub nr. 1484 din 29.05.2002, reclamanta-creditoare Banca X a solicitat, în baza art. 124 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată, angajarea răspunderii pârâţilor A.C. şi T.D., în calitate de administratori ai S.C. “T.” S.R.L., societate aflată în lichidare, urmând ca pârâţii să suporte o parte din pasivul acestei societăţi, estimat la valoarea creanţei.
în motivarea acţiunii, reclamanta-debitoare a arătat că în baza contractelor de credit nr. 348/1 şi 348 din 10.01.1995 a acordat societăţii debitoare două credite bancare, unul pe o perioadă de 12 luni şi celălalt pe o perioadă de 24 de luni, debitoarea neonorându-şi obligaţia de rambursare la datele scadente, motiv pentru care reclamanta a solicitat declanşarea procedurii falimentului împotriva acesteia, datorită stării de în care se află această societate.
Conform relaţiilor obţinute de la administraţia financiară, debitoarea nu a mai depus bilanţuri contabile, făcând în acelaşi timp să dispară documentele contabile şi nemenţinând contabilitatea în conformitate cu dispoziţiile legale, cei doi administratori încălcând prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, privind obligativitatea întocmirii anuale a bilanţului contabil, şi ale art. 180 alin. (1) coroborat cu art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, referitor la obligaţia administratorului de a depune bilanţul la administraţia financiară şi la oficiul registrului comerţului.
S-a mai susţinut că nu s-a putut determina modul în care a fost folosit creditul acordat, existând suspiciunea că acesta nu a fost folosit în scopul pentru care s-a acordat, din evidenţa contabilă nereieşind modul de folosire a creditului.
în dovedire s-a solicitat proba cu acte, respectiv înscrisurile depuse în dosarul de faliment şi interogatoriul părţilor.
A fost ataşat Dosarul de faliment nr. 1256/2001.
Pârâţii nu a depus întâmpinare.
Reclamantul nu s-a mai prezentat în instanţă, nu a susţinut cererea de probatorii, solicitând judecarea cauzei în lipsă.
Prin Sentinţa civilă nr. 112F din 22.07.2002, Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă a respins cererea, reţinând în motivare că, prin încheierea din 29.06.2001, judecătorul-sindic, la cererea creditoarei, a dispus deschiderea procedurii de reorganizare şi faliment a S.C. “T.” S.R.L., numind în acest sens lichidator, iar prin încheierea din 21.09.2001, în baza art. 118 din Legea nr. 64/1995, a dispus închiderea procedurii, dizolvând totodată societatea debitoare, motivat de faptul că aceasta nu deţine bunuri care ar putea fi valorificate în vederea îndestulării creditorilor.
S-a mai reţinut că nu există vreo constatare a lichidatorului care să susţină cererea de angajare a răspunderii administratorilor societăţii falite, iar reclamanta s-a complăcut în stare de pasivitate, mulţumindu-se a face afirmaţii, nesusţinute de probatorii, şi neprezentându-se în faţa instanţei.
Instanţa de fond a conchis în sensul că, în lipsa unor propuneri de probe din partea reclamantei, iniţierea unor atari probe de către instanţă ar depăşi rolul activ al acesteia, periclitând poziţia echidistantă pe care instanţa trebuie să o aibă faţă de cele două părţi.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta-creditoare Banca X, prin lichidator, recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială sub nr. 1828 din 3.10.2002.
în motivarea în fapt a recursului, recurenta a arătat că instanţa de fond nu şi-a manifestat rolul activ, respectiv nu a solicitat Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Ialomiţa relaţii cu privire la depunerea bilanţului de către reprezentanţii societăţii debitoare S.C. “T.” S.R.L., conform Legii contabilităţii, relaţii menite a proba cererea recurentei-reclamante şi modul delictual al administratorilor, care nu au respectat dispoziţiile acestei legi de a depune bilanţul contabil anual. Aceste relaţii nu puteau fi solicitate direct de către recurentă, datorită caracterului acestora.
Recurenta a mai criticat sentinţa instanţei de fond în sensul că intimaţii-pârâţi nu au fost obligaţi să-şi probeze nevinovăţia, contrazicând afirmaţiile recurentei-reclamante, privitoare la nerespectarea destinaţiei creditului şi folosirea acestuia în folosul personal al celor doi administratori, fapte ce ar fi reieşit de asemenea din actele ce ar fi putut fi comunicate de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Ialomiţa. Din aceste acte ar fi putut rezulta că intimaţii nu au înregistrat creditele acordate în evidenţele societăţii, folosindu-le în scopuri personale.
Intimaţii nu au depus întâmpinare.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs invocate, constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Fără a pune sub semnul îndoielii dispoziţiile art. 129 şi art. 130 din Codul de procedură civilă, care consacră în legislaţia noastră un rol activ al judecătorului în procesul civil, se ridică totuşi problema, disputată în doctrină şi în practică, de a stabili dacă judecătorul este obligat să aibă un rol activ întotdeauna sau, dimpotrivă, rolul activ este doar o facultate pentru judecători, devenind o obligaţie numai în cazurile expres prevăzute de lege.
în doctrină s-a opinat în sensul că, dacă s-ar accepta teoria conform căreia rolul activ al judecătorului ar fi un principiu general al procedurii civile, s-ar ajunge la consecinţe grave, în primul rând la răsturnarea concepţiei legiuitorului asupra nulităţilor relative, iar în al doilea rând, la posibilitatea desfiinţării cu prea multă uşurinţă a unor hotărâri juste în ceea ce priveşte fondul proprietăţilor (a se vedea G. Boroi: – Comentat şi adnotat, voi. I, pag. 141).
Aşadar, concluzia este aceea că judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în limitele prevăzute de lege, însă neexercitarea acestei facultăţi nu reprezintă un motiv pentru desfiinţarea hotărârii.
Pe de altă parte, rolul activ al judecătorului trebuie analizat în legătură indisolubilă cu principiul disponibilităţii, în temeiul căruia părţile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea unui anumit proces civil, instanţa de judecată fiind obligată să statueze omnia petita, adică cu privire la tot ce s-a cerut, dar numai cu privire la ceea ce s-a cerut.
în acest sens, Curtea constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă este nefondat, instanţa de fond pronunţându-se exclusiv asupra cererii recurentei-reclamante, după cum rezultă din petitul acesteia.
Se mai constată că, supunând o pretenţie judecăţii, recurenta-reclamantă şi-a fundamentat-o pe o anumită situaţie de fapt, pe care a clasificat-o din punct de vedere juridic.
în baza mijloacelor de probă administrate pentru dovedirea afirmaţiilor recurentei-reclamante, judecătorul fondului a stabilit situaţia de fapt, reţinând din împrejurările prezentate de către aceasta numai pe acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare juridică în speţă, judecătorul fondului reţinând că din probatoriile administrate (înscrisuri) nu a fost dovedită culpa celor doi intimaţi-pârâţi, de natură a antrena răspunderea acestora în temeiul dispoziţiilor art. 124 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată.
Curtea mai reţine că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să dovedească, în virtutea principiului “onus probandit incumbit actori” sau “probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”.
Stabilirea părţii căreia îi incumbă sarcina probei reprezintă o importanţă deosebită, întrucât, în lipsă de probe sau atunci când probele administrate sunt insuficiente, va pierde cel căruia îi revenea sarcina probei.
Se poate spune, metaforic, că în faţa justiţiei, din punct de vedere al rezultatului, “a nu avea probe” este acelaşi lucru cu “a nu avea dreptate”, “idem est non esse et non probări”.
Cum, în speţă, recurenta-reclamantă este cea care trebuie să-şi probeze afirmaţiile, fapt ce nu s-a petrecut, înscrisurile depuse în probatoriu fiind irelevante şi neconcludente, cererea a fost respinsă – “actore non probante, reus absolvitur” – ca neîntemeiată.
