Competenţa instanţei de drept comun
– Codul de procedură civilă: art. 1 alin. (1), art. 158, art. 159
– Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (1)
Aparţine judecătoriei competenţa materială pentru judecarea acţiunii care are ca obiect obligarea unor autorităţi publice la plata unor drepturi băneşti.
(Sentinţa civilă nr. 438 din 12 octombrie 2010, Secţia administrativ şi fiscal, R.O.)
Prin acţiune, reclamanta persoană juridică a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, şi Guvernul României solicitând ca prin sentinţă să fie obligat pârâtul de ordinul I la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente şi necesare plăţii deconturilor lunare centralizate expediate de aceştia în perioada septembrie 2009 – februarie 2010, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii şi respectiv 100% din tariful
cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportaţi de
reclamantă – conform art. 31 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000 şi art. 16 din Legea nr. 44/1994.
Obligarea pârâtului de ordinul 1 la plata efectivă şi imediata sumei de 334.055,92 lei în mod actualizat la rata inflaţiei, începând cu data de 20 a lunii pentru care sunt datorate şi până la zi, din care:
– 293.827,42 lei reprezintă 50 % din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă în perioada septembrie
2009 – februarie 2010, conform art. 32 din Normele Metodologice premenţionate;
– 40.228,50 lei reprezintă 100% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportaţi de reclamantă în perioada septembrie 2009 – februarie 2010, conform art. 16 lit. a) şi b) din Legea nr. 44/1994.
Obligarea Guvernului să iniţieze rectificarea bugetară care se impune în vederea asigurării plăţilor solicitate şi să o supună spre aprobare Parlamentului, asigurând totodată, potrivit competenţei sale, executarea actului normativ adoptat în acest sens -conform art. 11 din Legea nr. 90/2001;
Obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aprobe finanţarea şi să aloce fondurile băneşti necesare de la bugetul de stat, în scopul efectuării plăţii către reclamantă a contravalorii a 50 % din cupoanele de călătorie, în condiţiile descrise la petitele anterioare – conform art. 32 din Normele Metodologice premenţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 438 din 12 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 765/ 59/2010, Curtea de Apel Timişoara a declinat competenţa materială în favoarea Judecătoriei Arad, pe considerentul că temeiurile juridice în baza cărora reclamanta şi-a justificat acţiunea de faţă în raport cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, şi anume art. 2 alin. (2) raportat la art. 31 şi art. 32 din H.G. nr. 2403/2004 de aprobare a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 sau Legii nr. 147/2000, Legea nr. 44/1994 nu conţin dispoziţii prin care să se stabilească o competenţă specială în faţa contenciosului administrativ pentru acţiunile formulate în baza acestor acte normative, concluzia impunându-se şi cu privire la prevederile Legii nr. 90//2001 sau ale Legii nr. 500/2000 invocate în raport cu pârâţii Guvernul României sau Ministerul Finanţelor Publice, de principiu fiind că numai prin lege se stabileşte componenţa unei instanţe potrivit Constituţiei României sau Legii de organizare judecătorească.
Aşa fiind, în temeiul art. 1 alin. (1) C. pr. civ., revine instanţei cu competenţă generală, şi anume judecătoriei, dreptul de a judeca litigiul de faţă, şi nu instanţei de contencios administrativ.
Concluzia se impune şi prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru că în cauză nu se atacă niciun act administrativ de autoritate sau nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri de către o autoritate publică, ci se solicită plata unor despăgubiri cu caracter civil, în temeiul unui act normativ emis de Guvernul României.
Din acest punct de vedere, este irelevant că pârâţii chemaţi în judecată sunt organe ale administraţiei de stat, raportul juridic dedus judecăţii având natură civilă pentru că nu priveşte emiterea unui act administrativ sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, aşa cum aceste noţiuni sunt definite prin art, 2 alin. (1) lit. c) şi h) din Legea nr. 554/2004.
Curtea mai reţine că nu calitatea de autorităţi publice a pârâţilor determină natura juridică a litigiului ca de contencios administrativ, ci raportul juridic dedus judecăţii, ştiut fiind că organele autorităţii administrative pot sta şi în procese de natură civilă, comerciale etc.
Curtea mai observă că nu sunt incidente nici prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privitor la obiectul acţiunii în contencios administrativ, respectiv de solicitare de a se efectua o anumită operaţiune administrativă necesară pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim, în primul rând, în procedura prealabilă formulată la pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii debitorul sumei din litigiu, reclamanta nu a solicitat decât să i se plătească imediat suma de 334.055,92 lei, considerând că refuzul plăţii constituie vătămarea dreptului său, deci reclamanta nu a cerut emiterea unui act administrativ de autoritate, pentru a fi în prezenţa unui refuz vătămător în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
în consecinţă, cererea de la pct. 1 din acţiune, legată de obligarea acestui pârât la întocmirea unei documentaţii, reprezintă una în obligaţia de a face, care este specifică acţiunii civile, şi nu în contencios administrativ.
Curtea mai reţine că, din interpretarea art. 8 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 554/
2004, rezultă fără putinţă de tăgadă că poate face obiectul contenciosului administrativ numai refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative, ceea ce presupune o manifestare de voinţă în acest sens din partea autorităţii administrative, cerinţă neîndeplinită în cauză pentru că reclamantul nu atacă niciun fel de refuz.
Deci, în esenţă, cum acţiunea vizează obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri cu caracter civil sau la îndeplinirea unei condiţii care să ducă la efectuarea respectivei plăţi, aparţine judecătoriei competenţa materială pentru judecarea litigiului, sens în care dosarul a fost trimis la Judecătoria Arad cu aplicarea art. 1 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 158, 159 C. pr. civ.
