Potrivit prevederilor art.205 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, „Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”.
Potrivit prevederilor art.205 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, „Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”.
Procedura reglementată de art.205-218 din OG nr.92/2003 este o procedură administrativă prealabilă, un recurs administrativ, iar parcurgerea acestei căi administrative de atac reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.
Procedura reglementată de art.205-218 din OG nr.92/2003 este o procedură administrativă prealabilă, un recurs administrativ, iar parcurgerea acestei căi administrative de atac reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.
Acţiunea de faţă este o acţiune specifică dreptului administrativ fiscal, cu caracteristici proprii acestei ramuri de drept, unele distincte de cele specifice contenciosului administrativ comun, Astfel, dacă acţiunea în contencios administrativ poate viza şi refuzul nejustificat sau tăcerea administrativă – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, acte administrative asimilate, potrivit prevederilor art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004, acţiunea în contencios fiscal, dedusă prezentei judecăţi, trebuie să respecte prevederile speciale cuprinse în OG nr.92/2003 şi care permit reclamantului să sesizeze instanţa numai cu o contestaţie împotriva deciziei motivate a organului competent să soluţioneze contestaţia administrativă formulată conform art.205 din OG nr.92/2003.
Art.205 – 218 din OG nr.92/2003
1. Prin sentinţa civilă nr.4082/22.10.2013, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea precizată promovată de reclamantul […] în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, ca inadmisibilă.
2. Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs reclamantul […], care a solicitat casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii şi anulării deciziei de impunere anuală înregistrată sub nr.13301154118023/28.08.2012.
Susţine recurentul greşita constatare făcută de prima instanţă în raport cu necesitatea sesizării instanţei pentru anularea deciziei aferente contestaţiei formulate împotriva actului administrativ generator al obligaţiei fiscale, întrucât instanţa nu a fost învestită să soluţioneze cauza în conformitate cu prevederile OG nr.92/2003, ci în baza art.1 din Legea nr.554/2004.
Astfel, procedura instituită de Legea nr.554/2004 nu prevede necesitatea atacării şi a deciziei dată în cadrul contestaţiei, singura condiţie fiind constituită de obligaţia justiţiabilului de a astepta 30 de zile răspunsul instituţiei.
Se arată că Decizia nr.47/30.01.2013 nu a fost comunicată personal reclamantului, care a luat cunoştinţă de acest act din dosar, şi astfel ea nu putea fi atacată, făcându-se precizarea că reclamantul nu a solicitat modificarea acţiunii, prin exercitarea controlului judiciar şi asupra Deciziei nr.47/2013, astfel cum eronat susţine prima instanţă.
În continuarea motivelor de recurs, reclamantul reia susţinerile referitoare la fondul raporturilor juridice fiscale litigioase în legătură cu nelegalitatea deciziei de impunere anuală înregistrată sub nr.13301154118023/28.08.2012 şi a impozitului suplimentar de 10.595 lei, stabilit prin acest act administrativ fiscal.
Nu este indicat motivul de casare prevăzut de art.488 NCPC.
3. Analizând sentinţa civilă recurată prin prisma motivelor de nelegalitate susţinute, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat, criticile susţinute nefiind întemeiate.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul […] şi adresată Tribunalului Constanţa a fost înregistrată la data de 03.04.2013, după intrarea în vigoare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, la data de 15.02.2013, astfel că în temeiul prevederilor art.3 alin.1 din Legea nr.76/2012, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod de procedură civilă.
Astfel, în baza art.489 alin.2 NCPC, instanţa de recurs încadrează motivele susţinute de recurent în prevederile art.488 pct.8 NCPC – încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi constată următoarele:
Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu acţiunea având ca obiect anularea deciziei de impunere anuală pentru veniturile realizate din România de persoanele fizice pe anul 2011, înregistrată sub nr…./28.08.2012, prin care organele fiscale stabilesc în sarcina reclamantului […] o diferenţă de impozit rezultată din regularizarea anuală, în sumă de 10.595 lei.
Decizia de impunere menţionată este un act administrativ fiscal, în înţelesul art.41 din OG nr.92/2002, prin care s-au stabilit obligaţii fiscale pentru contribuabil.
Art. 210 prevede că „(1) În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz. (2) Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac”.
Conform art. 218 alin.2, „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar (…), la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.
Curtea Constituţională a stabilit, în numeroase decizii date în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a textelor care privesc procedura menţionată (Decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.063 din 16 noiembrie 2004; Decizia nr. 449 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 3 decembrie 2004), că aceste texte de lege “reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege”. Cu acelaşi prilej, Curtea a mai reţinut că “actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, nu sunt, aşadar, acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată”.
A stabilit Curtea Constituţională, aşadar, că nu se poate reţine încălcarea, prin textele de lege criticate, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Având în vedere criticile recurentului, se reţine că acţiunea de faţă este o acţiune specifică dreptului administrativ fiscal, cu caracteristici proprii acestei ramuri de drept, unele distincte de cele specifice contenciosului administrativ comun, neputând fi reţinute susţinerile recurentului în sensul că temeiul acţiunii sale a fost Legea nr.554/2004, lege care nu prevede procedura atacării titlului de creanţă şi a deciziei în soluţionarea contestaţiei.
Astfel, dacă acţiunea în contencios administrativ poate viza şi refuzul nejustificat sau tăcerea administrativă – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, acte administrative asimilate, potrivit prevederilor art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004, acţiunea în contencios fiscal, dedusă prezentei judecăţi, trebuie să respecte prevederile speciale cuprinse în OG nr.92/2003, expuse de către instanţa fondului, şi care permit reclamantului să sesizeze instanţa numai cu o contestaţie împotriva deciziei motivate a organului competent să soluţioneze contestaţia administrativă formulată conform art.205 din OG nr.92/2003.
Lipsa unei astfel de decizii care poate fi contestată în faţa instanţei nu conferă dreptul contestatorului de a invoca „tăcerea” organului competent în soluţionarea contestaţiei, în temeiul Legii nr.554/2004, ci îi permite acestuia să solicite instanţei obligarea organului de soluţionare a contestaţiei la emiterea deciziei, astfel cum corect a arătat şi judecătorul fondului.
În cauza de faţă, nu rezultă dacă înscrisul intitulat contestaţie, care are ca obiect decizia de impunere anuală pentru veniturile realizate din România de persoanele fizice pe anul 2011, înregistrată sub nr…./28.08.2012, a fost înaintat organelor fiscale competente, şi dacă asupra acestei contestaţii a fost luată o decizie, potrivit art.210 alin.1 din OG nr.92/2002, în condiţiile în care se constată că prin Decizia nr. 47/30.01.2013 s-a răspuns unei alte contestaţii formulate de contribuabil, dar împotriva altui act administrativ fiscal, respectiv împotriva deciziei de impunere anuală pentru veniturile realizate din România de persoanele fizice pe anul 2011, înregistrată sub nr…./14.06.2012.
Astfel, nefiind făcută dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile reglementate de C.pr.fiscală, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, criticile aduse hotărârii recurate nefiind întemeiate.
În baza prevederilor art.496 alin.1 NCPC, recursul va fi respins ca nefondat.
