…referitoare la precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat. Nulitate
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 3415 din 9 septembrie 2013
Prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei la data de 24.07.2012, reclamanta C.V. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 41/B/523/2012 emisă de pârâta C.N.C.F. SA Bucureşti – Sucursala „Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF şi i-a solicitat instanţei să anuleze decizia nr. 41/B/523/2012 şi să dispună restituirea sumelor reţinute cu titlu de sancţiune – constând în reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni începând cu data de 01.07.2012.
Prin sentinţa civilă nr. 8630/20.05.2013 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea, reţinându-se următoarele considerente:
Reclamanta este angajată a pârâtei ca şi şef serviciu I, în cadrul Serviciului Buget, analize, indicatori.
În perioada 21.05.2012-15.06.2012 la societatea pârâtă s-a desfăşurat un control financiar de gestiune de către Revizoratul General de Siguranţa Circulaţiei şi Control Serviciul Control Financiar de Gestiune.
În data de 01.06.2012 s-a numit o comisie de cercetare în vederea deficienţelor constatate cu ocazia acestui control.
Prin convocatorul din data de 08.06.2012 reclamanta a fost chemată să dea relaţii cu privire la „acordare viza CFP facturi lucrări”. În cuprinsul convocatorului s-au menţionat prevederile art. 251 alin. 3 şi ale art. 251 alin 4 din Codul muncii.
Ca urmare a acestei convocări reclamanta a dat o notă de relaţii în data de
11.06.2012.
În data de 20.06.2012 s-a formulat o notă privind propunerile de sancţionare disciplinară a salariaţilor răspunzători de deficienţele constatate în procesul verbal de control financiar de gestiune încheiat în data de 15.06.2012 la societatea pârâtă, printre care şi reclamanta.
În data de 03.07.2012 s-a emis decizia atacată prin acţiunea care face obiectul prezentei cauze.
Raportat la această stare de fapt instanţa a constatat următoarele:
Susţinerea reclamantei că nu ar fi fost convocată în vederea efectuării cercetării este neîntemeiată.
Astfel convocatorul din data de 08.06.2012, semnat de către reclamantă, conţine solicitarea adresată acesteia de a da relaţii cu privire la fapta pentru care a fost ulterior sancţionată şi citează articole din Codul muncii referitoare la cercetarea disciplinară, respectiv art. 251 alin. 3 şi ale art. 251 alin 4. În aceste condiţii, instanţa apreciază că este evident că acest convocator a fost întocmit în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile. Având în vedere că în cuprinsul deciziei de sancţionare s-a precizat expres că, potrivit art. 251 alin. 3 din Codul muncii neprezentarea salariatului (…) dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, tribunalul apreciază că şi pentru reclamantă trebuia să fie clar că, în speţă, s-a procedat la convocarea sa în vederea cercetării disciplinare prealabile.
În consecinţă, în speţă, angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de a o convoca pe reclamantă în vederea cercetării sale prealabile. Instanţa reţine de asemenea, că decizia de sancţionare s-a emis ca urmare a cercetărilor efectuate cu ocazia controlului din perioada
21.05.2012 – 15.06.2012 şi după ce reclamanta a dat o notă scrisă de relaţii în urma convocării sale. În aceste condiţii instanţa constată că există toate elementele unei cercetări disciplinare prealabile, şi va reţine că decizia de sancţionare a fost emisă după efectuarea acestei cercetări.
Cu privire la conţinutul deciziei de sancţionare instanţa a constatat că luată individual această decizie nu conţine toate elementele prevăzute de art. 251 din Codul muncii, respectiv după cum arată şi reclamanta, aceasta nu arată care sunt prevederile din statutul personal, contractul individual de muncă, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă au fost încălcate şi nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei.
Însă, că nu se impune anularea deciziei de sancţionare pentru faptul că aceasta nu arată care sunt prevederile din statutul personal, contractul individual de muncă, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă au fost încălcate. Aceasta deoarece în cuprinsul notei de constatare la care notei conţinând propunerea de sancţionare sunt cuprinse punctual atribuţiile din fişa postului pe care aceasta şi le-a încălcat, respectiv pct. 5 şi 7 dintre sarcinile sale.
Cu privire la cerinţa expunerii motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei instanţa a observat că într-adevăr formula cuprinsă în decizia de sancţionare, adică „nu se verifică apărările formulate de dumneavoastră” este atât de generală încât echivalează cu o lipsă a expunerii acestor motive.
De asemenea că nici în cuprinsul notei privind propunerile de sancţionare nu este cuprinsă propriu-zis o expunere a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei.
Cu toate acestea, după cum rezultă din cuprinsul notei de relaţii formulate de reclamantă cu ocazia audierii sale, reclamanta a arătat doar care este motivul care a dus la includerea greşită a comisionului ITM pe facturi şi cui îi aparţinea sarcina elaborării devizului. În aceste condiţii instanţa a apreciat că reclamanta nu a formulat apărări propriu-zise cu privire la fapta reţinută în sarcina sa recunoscând practic faptul că a acordat viză CFP pe facturi având anexate situaţii de lucrări în care era inclus comisionul ITM în procent de 0,75% executate după 01.02.2011. În plus din cuprinsul deciziei şi al propunerii de sancţionare oricum rezultă cu claritate care sunt motivele pentru care a fost reclamanta sancţionată. Nu în ultimul rând, reclamanta nu a formulat apărări propriu-zise cu privire la fapta care a fost reţinută în sarcina sa ca abatere disciplinară nici prin acţiunea formulată în faţa instanţei de judecată.
Pentru motivele expuse anterior tribunalul a apreciat că nu se impune anularea deciziei de sancţionare pentru lipsa expunerii motivelor de înlăturare a apărărilor reclamantei. Rezumând aceste motive sunt următoarele: reclamanta nu a formulat apărări concrete referitoare la fapta reţinută în sarcina sa cu ocazia efectuării cercetării disciplinare; din cuprinsul deciziei şi al propunerii de sancţionare se înţelege clar care sunt motivele pentru care a fost sancţionată reclamanta; aceasta nu a contestat nici în faţa instanţei de judecată fapta reţinută în sarcina sa.
Din punctul de vedere al individualizării sancţiunii, aplicarea faţă de reclamantă a unei sancţiuni de reducere a salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni este întrutotul adecvată, ţinând cont de criteriile prevăzute de art. 250 din Codul muncii. O sancţiune mai puţin severă cum ar fi avertismentul sau o reducere mai mică a salariului nu s-ar justifica având în vedere că o conduită cum este cea a reclamantei conduce la plata nejustificată a unor sume de bani de către societatea pârâtă, ceea ce poate conduce la pierderi patrimoniale importante pentru angajator. Este prin urmare important ca, fără a fi excesivă, sancţiunea aplicată să fie suficient de severă pentru a determina nerepetarea pe viitor de către reclamantă a faptei pentru care a fost sancţionată.
În consecinţă, niciunul dintre motivele invocate de reclamantă în cuprinsul acţiunii sale nu sunt de natură să atragă anularea deciziei de sancţionare, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în cauză.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.V., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei instanţei de fond in sensul admiterii contestaţiei, aşa cum aceasta a fost formulată.
Consideră reclamanta că decizia de sancţionare este nelegală şi temeinică pentru următoarele argumente:
Cercetarea disciplinară nu a avut loc în mod efectiv. Scopul echipei de control ai cărei membri au fost numiţi prin delegaţia nr. 4/1/227/2012, a fost acela de a efectua un control de fond asupra gestionării şi gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti, precum
şi modul de organizare şi exercitare a controlului financiar preventiv la Sucursala CREIR CF. Cluj şi, nicidecum, acela de a efectua cercetarea disciplinară a reclamantei.
Echipa de control a fost numită de către revizoratul General de Siguranţă a Circulaţiei şi Control, Serviciul CFG prin nota nr. 4/1/285/01.06.2012, deşi atributul numirii unei comisii de cercetare disciplinară a salariaţilor aparţine Consiliului de Administraţie. O astfel de comisie a fost numită doar prin Hotărârea nr. 8/22.03.2013.
La data întocmirii notei nr. 4/1/285/01.06.2012, nu putea să intre în discuţie o eventuală cercetare disciplinară, întrucât faptele pretins săvârşite de către reclamantă nu erau constatate de către echipa de control, nefiind sesizat angajatorul în acest sens.
Actul de sesizare a societăţii pârâte cu privire la rezultatele controlului efectuat îl constituie nota nr. 4/1/209/20.06.2012. Prin urmare, nota de relaţii din 11.06.2013 a fost dată de către reclamantă în cadrul operaţiunii de control, referitor la faptele constatate cu ocazia efectuării acestuia, această notă neavând valoarea unei note explicative date în cursul cercetării disciplinare, nefiind convocată anterior în acest sens.
Convocatorul nu respectă dispoziţiile art. 252 al. 2 din Codul Muncii, întrucât nu indică obiectul întrevederii.
Nulitatea absolută a deciziei este determinată de încălcarea prevederilor art. 252 al. 2 lit. a , b şi c din Codul muncii coroborate cu cele ale cap. X art. 9.10; 9.11 din Regulamentul Intern pentru aparatul propriu. Aceasta nu cuprinde nici o menţiune privitoare la prevederile din statutul de personal, contractul individual de muncă, regulamentul intern sau CCM care au fost încălcate de către reclamantă.
Din perspectiva art. 250 din Codul Muncii se arată că societatea recurentă nu a indicat criteriile care au fost avute în vedere la aplicarea sancţiunii disciplinare, aceasta cu atât mai mult cu cât la individualizarea acesteia trebuia să se aibă în vedere că reclamanta îşi desfăşoară activitatea în cadrul societăţii de peste 20 ani, interval în care conduita acesteia a fost una ireproşabilă. De asemenea, aceasta este la prima abatere.
Prin întâmpinarea formulata, pârâta C.N.C.F.SA Bucureşti – Sucursala
C.R.E.I.R. CF Cluj s-a opus admiterii recursului.
După o expunere a stării de fapt, susţine pârâta că au existat etape distincte de cercetare : iniţial, cea financiar-contabila care a declanşat ulterior cercetarea disciplinara asupra personalului salariat care, prezentând deficiente de activitate la controlul financiar, si-a încălcat, in fapt, obligaţiile de serviciu.
Numirea comisiei de cercetare disciplinară nu este atributul Consiliului de administraţie, ci aparţine directorului general, conform art. 20 al. 1 lit. b, al. 2 din Statutul companiei.
Reclamanta a fost cercetată disciplinar în mod efectiv, prilej cu care aceasta a dat o notă de relaţii, a formulat apărări, care însă au fost înlăturate ca neîntemeiate.
Decizia contestată respectă prevederile art. 251 şi art. 252 din Codul Muncii.
Nu au fost administrate probe.
Recursul este _ fondat pentru cele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 252 al. 2 din Codul Muncii “ Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile
prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”
Prevederile evocate constituie dispoziţii cu caracter imperativ referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare şi vizează protejarea angajatului faţă de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului.
Menţiunile şi precizările obligatorii trebuie au, de asemenea, rolul de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului.
Cerinţele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia din acestea determinând, prin urmare, nulitatea absolută a deciziei de sancţionare.
De altfel, prin decizia nr. 1243/2011, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 252 al. 2 lit. b din Codul muncii au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă. În acelaşi timp, este menită să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă.
Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.”
Analizând sub aspect formal decizia contestată (f. 7 fond), Curtea reţine că aceasta contravine dispoziţiilor art. 252 al. 2 lit. b din Codul Muncii, întrucât în nu indică expres care sunt prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de reclamantă.
Astfel, observă că în cuprinsul decizie societatea pârâtă a făcut trimiteri la dosarul de cercetare nr.4/1/309/20.06.2012, la sancţiunea şi temeiul legal al sancţiunii aplicate, precizând că aplicarea sancţiunii a fost determinată de „nerespectarea sarcinilor prevăzute în fişa postului”. Această menţiune are însă un caracter generic, nefiind suficientă pentru a răspunde exigenţelor stabilite de legiuitor, câtă vreme nu permite o determinare concretă a normelor efectiv încălcate şi care atrag calificarea ca abatere disciplinară gravă a faptei reclamantei.
Curtea nu împărtăşeşte punctul de vedere al primei instanţe potrivit căruia nulitatea absolută a deciziei este asanată prin indicarea punctuală în nota de constatare, ce conţine propunerea de sancţionare, a atribuţiilor din fişa postului încălcate de către reclamantă, respectiv pct. 5 şi 7.
Pe de o parte, în cuprinsul deciziei contestate nu se regăseşte nicio trimitere la această notă, iar pe de altă parte, chiar admiţând că decizia poate face corp comun cu un act anexă, probaţiunea administrată nu confirmă că această notă a fost comunicată reclamantei anterior sau concomitent cu decizia de concediere.
Mai mult, nota amintită indică doar sarcinile de serviciu încălcate – pct. 5 şi 7 din fişa postului, fără a preciza care sunt prevederile din statutul de personal, regulamentul
intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă încălcate. Împrejurarea că aceste menţiuni ar avea un caracter determinabil, în sensul că ar permite identificarea concretă chiar şi de către instanţă a normelor din regulament, statut, contract individual de muncă sau, după caz, contract colectiv de muncă, nu poate fi acceptată.
O atare ipoteză ar permite substituirea în prerogativele angajatorului, deşi acesta din urmă este singurul în măsură să stabilească în cadrul cercetării disciplinare care sunt dispoziţiile încălcate de către salariat.
Concluzionând că decizia de sancţionare a reclamantei este lovită nulitate absolută ca urmare a încălcării prevederile art. 252 al. 2 lit. b din Codul Muncii, Curtea apreciază că nu se mai impune o analiză a celorlalte motive de recurs.
Pentru toate acestea, în baza art. 312 al. 1, 3 Cod de procedură civilă curtea va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite acţiunea reclamantei
C.V. formulată în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. SA – BUCUREŞTI – SUCURSALA “C.R.E.I.R. CF” CLUJ şi, în consecinţă, în temeiul art. 80 al. 1 şi 2 va anula Decizia nr. 41/B/3/523/2012 emisă de pârâtă şi o va obliga pe aceasta să restituie reclamantei sumele reţinute în aplicarea deciziei de sancţionare menţionată anterior.
Ca parte căzută în pretenţii, potrivit art. 274 Cod de procedură civilă pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma de 2500 de lei cheltuieli de judecată la fond, respectiv 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţelor depuse la dosar.
