Conform art. 79 alin. (4) C.muncii , termenul de preaviz, în cazul demisiei, este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă, sau, după caz, cel prevăzut în contractele de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere. Angajatorul este îndreptăţit să sancţioneze abaterile disciplinare săvârşite de salariaţi anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, prevăzut de art.79 alin.4 din Codul muncii, însă decizia de sancţionare disciplinară trebuie emisă înainte de încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a împlinirii termenului de preaviz, sub sancţiunea nulităţii.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 3491 din 3 decembrie 2008
Prin sentința civilă nr. 831/28.02.2008, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul R.A.I. împotriva pârâtei SC M. SRL Timișoara, a anulat decizia nr. 298/4.07.2007, emisă de intimată, a constatat încetate raporturile de muncă ale reclamantului cu pârâta în temeiul dispozițiilor art. 79 C.muncii și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Totodată, a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea petitului, vizând obligarea pârâtei la rectificarea mențiunilor din cartea sa de muncă referitoare la modalitatea încetării raporturilor de muncă și la vechimea în muncă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, la data de 2.05.2007, reclamantul a înregistrat la registratura societății, sub nr. 1154/2.05.2007, o cerere de demisie, fără a indica temeiul de drept și a apreciat că temeiul de drept îl reprezintă prevederile art. 79 alin. (8) C.muncii , deoarece reclamantul a arătat că „încheie raporturile de muncă începând cu data de 1.05.2007”.
Pârâta a emis, cu rea-credință, o decizie de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului, în baza art. 61 lit. a) și art. 264 lit. f) C.muncii, fără a ține seama de cererea de demisie a reclamantului.
Neluând în considerare cererea de demisie a reclamantului și desfăcându-i contractul individual de muncă, pârâta i-a pricinuit acestuia o suferință psihică, astfel încât, în temeiul art. 264 alin. (1) C.muncii coroborat cu art. 998 C.civ., reclamantul este îndreptățit la acordarea de daune morale de 5.000 lei.
în baza art. 274 C.proc.civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pârâta SC M. SRL Timișoara, a formulat, în termenul legal, recurs împotriva sentinței civile nr. 831/28.02.2008, a Tribunalului Timiș, solicitând admiterea recursului și casarea în tot a sentinței recurate.
în motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece prima instanță a reținut că demisia a operat în temeiul art. 79 alin. (8) C.muncii , deși angajatorul nu și-a încălcat nici o obligație contractuală, iar reclamantul a arătat, în cuprinsul cererii de demisie, că, în situația în care nu se aprobă „lichidarea la zi”, cererea de demisie va fi considerată notificare cu preaviz.
Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât a apreciat greșit operarea demisiei cu titlu retroactiv și reținerea art. 79 alin. (8) C.muncii ca temei al demisiei.
Pe de altă parte, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece a reținut greșit că societatea recurentă cu rea-credință a emis decizia de concediere disciplinară fără a ține seama de demisia intimatului, deși abaterea disciplinară a fost săvârșită anterior înregistrării demisiei, cât și ulterior demisiei, iar angajatorul a realizat cercetarea disciplinară în lipsa salariatului, care nu s-a prezentat la cercetare la data stabilită în convocator. Absențele nemotivate reprezintă o abatere cu caracter continuu.
Prima instanță a reținut greșit că demisia, prin definiție, ar fi „fără preaviz”, contrar art. 79 alin. (1) C.muncii . în speță, nu s-a pus problema aprobării demisiei de către conducătorul unității, ci a aprobării renunțării de către angajator la termenul de preaviz, conform art. 79 alin. (9) C.muncii .
Reclamantul a fost salariatul pârâtei-recurente în funcția de director din anul 1998, astfel încât preavizul este de 30 de zile calendaristice, întrucât în contractul individual de muncă nu este specificat nici un termen de preaviz. El a lipsit nemotivat de la locul de muncă începând cu data de 25.04.2007.
Instanța de fond a ignorat Decizia nr. XL/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiției privind aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) C.muncii , deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, iar temeiul de drept reținut în considerentele hotărârii atacate se referă la răspunderea civilă delictuală.
în drept, se invocă dispozițiile art. 299,art. 302,art. 304,art. 312 C.proc.civ., art. 79 și urm. din Codul muncii.
Intimatul a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, arătând că hotărârea recurată este temeinică și legală.
în contractul individual de muncă, încheiat între părți, se prevede un termen de preaviz de 15 zile în situația încetării raporturilor de muncă prin demisie, clauză ce este în concordanță cu art. 79 alin. (4) C.muncii , care prevede un termen maxim de preaviz de 30 de zile pentru funcțiile de conducere, lăsând însă limita minimă la disponibilitatea părților implicate într-un raport de drept al muncii.
Afirmația recurentei referitoare la neîndeplinirea obligațiilor, ce-i reveneau intimatului în perioada de preaviz, nu corespunde adevărului, deoarece și-a îndeplinit aceste sarcini de serviciu, iar fișa de pontaj depusă la dosar, aferentă lunii aprilie 2007, nu are forța probatorie necesară și suficientă a răsturna această situație, nepurtând nici o semnătură sau număr de înregistrare.
Intimatul arată că, în subsidiar, a invocat nulitatea deciziei de concediere nr. 298/04.07.2007, în temeiul art. 267 alin. (1) C.muncii , întrucât procedura prealabilă administrativă nu a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 267 alin. (2) C.muncii . Sintagma „clarificarea situației personale” nu poate fi calificată ca obiect al cercetării disciplinare. în adresa nr. 1603/14.06.2007 nu a fost indicată în mod expres, o dată în vederea realizării cercetării disciplinare. în data de 29.06.2007, intimatul s-a prezentat la noul administrator al societății în vederea exprimării poziției sale, având în vedere că la acea dată raporturile de muncă erau încetate, dar acesta nu a dorit o întrevedere, astfel încât intimatul a înregistrat adresa nr. 1776/20.06.2007.
Decizia de concediere a fost emisă după expirarea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) C.muncii , deoarece în convocare se arată că intimatul nu s-a prezentat la societatea angajatoare din data de 25.04.2007, iar decizia de concediere a fost emisă la 4.07.2007.
Soluția instanței de fond referitoare la acordarea a 30.000 lei, cu titlu de daune morale, este legală și temeinică prin raportare la dispozițiile art. 269 alin. (1) C.muncii .
în drept, se invocă dispozițiile art. 79,art. 267,art. 268 și art. 269 C.muncii , art. 312 C.proc.civ.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 3041C.proc.civ., Curtea a apreciat că este întemeiat în parte pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform contractului individual de muncă, încheiat între părți, reclamantul a fost angajat în funcția de director al societății recurente, pe perioadă nedeterminată, cu începere de la 15.08.1998. La pct. IX lit. a) din acest contract se prevede că angajatul are obligația „să aducă la cunoștința patronului cu cel puțin 15 zile înainte încetarea contractului de muncă din inițiativa sa”.
Art. 79 alin. (4) C.muncii dispune că: „termenul de preaviz este cel convenit de părți în contractul individual de muncă, sau, după caz, cel prevăzut în contractele de muncă aplicabile și nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariații cu funcții de execuție, respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariații care ocupă funcții de conducere”.
Prin urmare, termenul de preaviz în cazul demisiei reclamantului este de 15 zile calendaristice, conform art. 79 alin. (4) C.muncii , coroborat cu clauza de la pct. IX lit. a) din Contractul individual de muncă încheiat de părți.
Reclamantul a solicitat, prin cererea înregistrată la SC M. SRL sub nr. 1154/02.05.2007, aprobarea demisiei sale cu începere de la 1.05.2007, arătând că în cazul în care se refuză această aprobare, cererea se transformă în demisie cu preaviz.
Față de dispozițiile art. 79 alin. (1), (3) și (7) C.muncii și de cuprinsul cererii de demisie, având în vedere că, din probele administrate, în cauză nu rezultă că angajatorul a renunțat total ori parțial la termenul de preaviz, Curtea a apreciat că încetarea contractului individual de muncă al reclamantului nu se putea produce decât la încetarea termenului de preaviz de 15 zile calendaristice, care a început să curgă la data de 2.05.2007.
Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 79 alin. (8) C.muncii , deoarece reclamantul nu a arătat că demisionează fără preaviz, ca urmare a faptului că angajatorul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract.
Din cele expuse mai sus, rezultă că, încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, ca efect al demisiei, a avut loc la data de 18.05.2007.
Adresa nr. 1603/14.06.2007, prin care angajatorul îl convoca pe reclamant, la sediul său între orele 9:00 – 15:00, pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile în termen de 15 zile de la primirea înștiințării, dar nu mai târziu de 29.06.2007, întrucât din data de 25.04.2007 nu s-a prezentat la locul de muncă, precum și decizia de concediere nr. 298/04.07.2007 sunt ulterioare încetării contractului individual de muncă al reclamantului prin demisie, astfel încât decizia de concediere este lovită de nulitate.
Angajatorul este îndreptățit să sancționeze abaterile disciplinare săvârșite de salariați anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, prevăzut de art. 79 alin. (4) C.muncii , însă decizia de sancționare disciplinară trebuie emisă înainte de încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a împlinirii termenului de preaviz. Potrivit art. 79 alin. (6) raportat la art. 52 alin. (1) lit. a) C.muncii, angajatorul avea posibilitatea suspendării contractului individual de muncă, pe durata cercetării disciplinare prealabile și, pe cale de consecință, termenul de preaviz se suspenda corespunzător. în speță, nu s-a dispus însă suspendarea contractului individual de muncă.
Având în vedere că, decizia de concediere nr. 298/04.07.2007 a fost emisă ulterior încetării contractului individual de muncă al angajatului prin demisie, nu se mai poate impune analizarea legalității ei prin raportare la dispozițiile art. 267 alin. (1) și alin. (2) și art. 268 alin. (1) C.muncii .
în motivarea cererii de acordare a daunelor morale, reclamantul a arătat că desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă va rămâne în permanență cu o pată în carnetul său de muncă și îi creează probleme cu privire la vechimea în muncă, astfel încât i se cauzează un prejudiciu de imagine.
Ca urmare a anulării deciziei de concediere, carnetul de muncă al reclamantului poate fi rectificat la cererea sa, iar vechimea sa în muncă nu este afectată de această decizie, care fiind anulată nu a produs efecte în planul vechimii în muncă.
In fața primei instanțe, reclamantul a renunțat la judecarea petitului vizând obligarea pârâtei SC M. SRL. Pe cale de consecință, în speță, nu s-a dovedit existența unui prejudiciu moral, care să atragă aplicabilitatea art. 269 alin. (1) C.muncii .
Față de cele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) coroborat cu art. 3041C.proc.civ., Curtea a admis recursul pârâtei ca fiind întemeiat și a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a respins petitul privind obligarea pârâtei la plata daunelor-morale către intimat, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
(Judecător dr. Carmen Pârvulescu)
