Drepturi băneşti. Spor de vechime neinclus în salariul de bază. Salarizare


Contractul colectiv de muncă unic nr. 54171/20011 şi nr. 1285/20022

Potrivit prevederilor art. 40 alin. 2 şi alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional în vigoare pentru anii 2001 – 2003 şi art. 51 alin. 1 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, sporul de vechime se acordă în cazul în care nu a fost inclus în salariul de bază.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă– complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1176 din 18 mai 2006

Prin sentinţa civilă nr. 188/PI/02.02.2006 Tribunalul Timiş a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.770 RON lei reactualizată cu rata inflaţiei, reprezentând sporul de vechime cuvenit şi neacordat reclamantului, pentru perioada 30 septembrie 2002 – 30 septembrie 2005 şi în continuare lunar pe durata derulării contractului individual de muncă încheiat cu pârâta, în procent de 20%.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă în baza prevederilor contractuale cuprinse în contractele colective de muncă la nivel naţional şi de ramură din perioada 30 septembrie 2002 – 30 septembrie 2005, şi ţinând cont de vechimea în muncă de peste 15 de ani a reclamantului, atât la data angajării la societatea pârâtă cât şi în prezent, a stabilit că sporul de vechime lunar cuvenit este de 20 %, procent aplicat la salariul de bază şi timpul efectiv lucrat, cuantumul total fiind astfel de 4.770 RON, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză judiciară.

Din adresa nr. 543/23.01.2006 emisă de I.T.M. Timiş, rezultă că reclamanta nu are stipulat în contractul individual de muncă sporul de vechime separat şi nici în actele adiţionale la contract, salariul fiind negociat fără spor de vechime, astfel că aplicabile sunt dispoziţiile art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Împotriva hotărârii a declarat recurs în termenul legal pârâta, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii în sensul respingerii acţiunii ca prescrisă, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond ca neîntemeiată.

În motivele de recurs se invocă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 168/1999 şi dispoziţiile art. 73 din acelaşi act normativ potrivit cărora termenul de contestare a clauzelor contractuale este de 30 zile de la data la care cel interesat a luat la cunoştinţă de clauza contestată.

Cu referire la fondul cauzei se arată că prima instanţă a stabilit greşit în starea de fapt calculul perioadelor în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în alte unităţii şi pe alte funcţii, faţă de care vechimea nu poate fi apreciată în sensul celor stabilite în hotărâre.

De asemenea, recurenta arată că instanţa de fond şi-a însuşit greşit concluziile raportului de expertiză, potrivit cărora sporul de vechime se ia în considerare faţă de perioada lucrată de un angajat la diverşi angajatori, indiferent de felul muncii. Acest principiu nu se aplică întrucât s-ar ajunge la o evidentă, pe motive de vârstă şi ar determina conducerile unităţilor economice să angajeze numai tineri.

Cu privire la negocierea contractului individual de muncă, se arată că a fost avut în vedere în includerea salariului negociat şi a sporului de vechime, astfel că salariul minim negociat în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie.

Angajatorul poate negocia cu salariaţii acordarea unor salarii diferenţiate, în funcţie de performanţele profesionale şi de aportul adus de fiecare la realizarea obiectivelor societăţii, sporul de vechime şi alte sporuri fiind acordate funcţie de acestea.

Recursul nu este fondat.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată, întrucât obiectul acţiunii dedusă judecăţii şi precizată îl reprezintă plata unei sume de bani echivalentă a unui drept – sporul de vechime solicitat de către reclamant şi nu încheierea sau executarea unor cauze contractuale pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 67 şi art. 73 din Legea nr. 168/1999.

Astfel, apreciind că cererea reprezintă o pretenţie bănească, aplicabile în speţă sunt dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, astfel că urmează a se respinge excepţia.

Referitor la fondul acţiunii, se constată că prima instanţă faţă de probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile reprezentând contractele colective de muncă la nivel naţional şi de ramură, precum şi raportul de expertiză judiciară a stabilit în mod corect că reclamanta este îndreptăţită la aplicarea sporului de vechime pentru perioada 30 septembrie 2002 – 30 septembrie 2005 şi în continuare pe durata derulării contractului individual de muncă în procent de 20%, acest drept fiind conferit de lege – dispoziţiile art. 40 alin. 3 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, coroborate cu dispoziţiile art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Reţinând cele de mai sus, se apreciază că susţinerile recurentei cu privire la includerea sporului de vechime în salariul de bază prin stabilirea salariului de bază în procent cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie sunt nefondate, întrucât dispoziţiile legale menţionate nu au fost respectate, aşa cum rezultă din înscrisurile care dovedesc că la rubrica „spor de vechime” pentru reclamant nu este menţionată nici o sumă.

De asemenea, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei cu privire la cuantumul sporului de vechime, întrucât faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, acesta se stabileşte funcţie de vechimea totală în muncă şi nu faţă de vechimea specifică unei activităţi, raportul de expertiză judiciară cuantificând temeinic acest spor.

1 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 8 din 10 august 2001.

2 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 12 din 25 iulie 2002.

??

??

??

??