Conform dispoziţiilor art. 42 din Codul comercial, în privinţa obligaţiilor comerciale legea instituie o prezumţie relativă de solidaritate a codebitorilor, astfel că fiecare debitor este ţinut de întreaga datorie, afară de cazul când există stipulaţia contrarie.
Prezumţia instituită de Codul comercial este diametral opusă soluţiei consacrate de Codul civil (art. 1041), conform căruia, în cazul pluralităţii de debitori, regula este că obligaţiile sunt divizibile.
în speţă, operează prezumţia de solidaritate instituită de art. 42 din Codul comercial, chiar dacă faptele de comerţ sunt unilaterale, vizând-o numai pe reclamantă, iar pentru pârâţi au un caracter civil, deoarece, potrivit art. 56 din Codul comercial, dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, cât priveşte acel act, legii comerciale.
(Decizia nr. 634 din 17 aprilie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 8062 din 24.10.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis acţiunea formulată de reclamanta SNTC “R.” S.A. împotriva pârâţilor L.C., L.V. şi E.V.D., pe care i-a obligat în solidar la plata sumei de 10.944.800 lei pretenţii, din care: 10.924.160 lei convorbiri internaţionale în perioada 26.09.1998- 19.11.1998 şi 20.640 lei taxă majorare şi abonament pentru perioada 1.12.1998- 31.01.1999, precum şi la plata sumei de 950.584 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pentru postul telefonic cu nr. 6474006, s-au înregistrat debite pentru neplata serviciilor de telefonie prestate în sumă de 10.944.800 lei.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen, legal timbrat, pârâţii L.C. şi L.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin criticile formulate, recurenţii susţin în esenţă următoarele: Sentinţa a fost dată cu interpretarea greşită a legii, în sensul că în mod greşit au fost obligaţi în solidar la plata debitului, întrucât, potrivit art. 1041 din Codul civil, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, în sensul că s-a făcut dovada că imobilul a fost înstrăinat pârâtului E.V.D., acesta a efectuat convorbirile telefonice şi, prin urmare, el trebuie să achite contravaloarea acestora.
în drept se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor de la dosar, instanţa constată şi reţine următoarele: Nu se poate reţine primul motiv de recurs în sensul că nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 1041 din Codul civil, conform cărora solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, întrucât în dreptul comercial solidaritatea debitorilor constituie regulă, fără a fi nevoie de vreo stipulaţie expresă a părţilor în acest sens.
Potrivit art. 42 din Codul comercial, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţiune contrară.
Nu se poate reţine nici al doilea motiv de recurs, întrucât faptul că apartamentul în care a fost instalat postul telefonic a fost înstrăinat nu are relevanţă juridică şi nu îi exonerează de datoria faţă de societatea de telecomunicaţii, deoarece aveau obligaţia să depună toate diligenţele pentru a solicita desfiinţarea postului telefonic sau cedarea acestuia.
Prin neexercitarea acestei proceduri legale, recurenţii şi-au asumat riscul creării unui debit prin utilizarea postului telefonic de către o altă persoană, debit de care sunt răspunzători.
în consecinţă, constatându-se că nu se pot încadra criticile formulate în nici una din situaţiile prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, că sentinţa recurată este temeinică şi legală, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat.
