Nu poate fi acordat sporul de dispozitiv unui funcţionar public din cadrul unei autorităţi publice locale în condiţiile Legii nr. 330/2009.
Secţia administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1313 din 28 septembrie 2011
Prin sentința civilă nr. 2170/22.11.2011 pronunțată în dosarul nr. 5082/108/2010 Tribunalul Arad a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, funcționar public, având ca obiect cererile de obligare a pârâților Primarul comunei Săvârșin și Comuna Săvârșin la anularea Dispoziției nr. 202/21.06.2010 și Dispoziției nr. 231/14.07.2010 emise de Primarul comunei Săvârșin ca nelegale și obligarea Primarului să recalculeze salariul și sporurile aferente cu respectarea prevederilor art. 3 lit. c) și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a sentinței civile nr. 14/08.01.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4643/108/2007 și art. 19 lit. f) din Actul adițional la Acordul colectiv de muncă la nivel de unitate și suspendarea executării Dispoziție nr. 202/21 iunie 2010, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
Prin decizia civilă nr. 1313/28.09.2011 pronunțată în dosarul nr. 5082/108/2010 C.A. Timișoara a respins ca nefondat recursul reclamantului, reținând că este adevărat, așa cum se susține și în recurs, că în nota de la anexa III/3/B din Legea nr. 330/2009, la care fac trimitere dispozițiile art. 22 din legea menționată, se precizează că „în coeficientul prevăzut în coloana „Bază” sunt cuprinse salariul de merit, sporul de stabilitate, sporul de dispozitiv”, însă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că sporul de dispozitiv va fi acordat în continuare doar categoriilor de personal pentru care legea prevedea anterior Legii nr. 330/2009 acest spor și aceasta întrucât dispozițiile art.18 – 23 din Legea nr. 330/2009 nu mai prevăd acest spor în mod distinct, el fiind considerat inclus în salariul de bază al persoanelor care au beneficiat în temeiul legii anterioare de acest spor.
Legat de acest aspect, Curtea a reținut că motivarea primei instanțe cu privire la efectele sentinței civile nr.14/08.01.2008 este într-adevăr deficitară creând impresia nerecunoașterii unei hotărâri judecătorești, însă este evident că instanța s-a referit la nerecunoașterea unui spor în contextul legislativ actual, iar nu la nerespectarea unei hotărâri judecătorești.
Se impun prin urmare anumite precizări și, pentru a elucida dacă reclamantul a beneficiat în temeiul legii de sporul de dispozitiv, trebuie analizată dispoziția legală care l-a prevăzut, precum și interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție acestei dispoziții legale. De asemenea trebuie analizată și aplicabilitatea în timp a sentinței civile nr.14/08.01.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4643/108/2007, prin care pârâtul din prezenta cauză a fost obligat la plata sporului menționat.
Curtea a observat astfel că prin Decizia nr. 37/14.12.2009 pronunțata de către înalta Curte de Casație și Justiție (îCCJ) în dosarul nr. 23/2009 prin care s-a soluționat Recursul în Interesul Legii, înalta Curte a interpretat dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții.
A reținut astfel îCCJ că, „în afară de militarii și salariații civili din Ministerul Internelor și Reformei Administrative și din instituțiile publice aflate în subordinea ministerului, indemnizația de dispozitiv prevăzută de art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999, cu modificările și completările ulterioare, se acordă și următoarelor categorii de personal:
– personalului civil al serviciilor comunitare de evidență a persoanelor care sunt organizate și funcționează în subordinea consiliilor locale, în temeiul dispozițiilor cu caracter special ale art. 241 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 84/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 372/2002, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea faptului că este încadrat la Ministerul Administrației și Internelor și este detașat la aceste servicii comunitare, păstrându-și toate drepturile anterior dobândite.
– personalului civil al serviciilor comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple și al serviciilor publice comunitare regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor organizate în cadrul prefecturilor județene și al Prefecturii Municipiului București în temeiul dispozițiilor cu caracter special ale art. 151 și 152 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 362/2002, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea faptului că își păstrează toate drepturile dobândite anterior transferului din structura Ministerului Administrației și Internelor la aceste servicii comunitare”.
A concluzionat îCCJ că „este evident faptul că nu pot beneficia de indemnizația de dispozitiv toți funcționarii publici și personalul contractual din cadrul autorităților administrației publice locale, întrucât aceste categorii de personal nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele juridice prezentate. Dacă legiuitorul ar fi dorit acordarea indemnizației de dispozitiv de 25% din salariul de bază tuturor funcționarilor publici și personalului contractual din administrația publică locală, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate”.
Cum îCCJ face aprecieri cu privire la caracterul corect, ori dimpotrivă, incorect, al interpretării legii de către instanțele care au pronunțat hotărâri în materia sporului de dispozitiv, fără a afecta soluțiile deja pronunțate, Curtea a apreciat că în litigiile aflate pe rolul instanțelor, așa cum este și cauza de față, dezlegarea problemei de drept de către îCCJ este obligatorie, concluzia contrară ducând la perpetuarea unei soluții în privința căreia îCCJ a reținut deja că se bazează pe o interpretare greșită.
Interpretarea dată de îCCJ este așadar obligatorie cu atât mai mult cu cât obiectul cauzei vizează drepturi pretinse pe o perioadă ulterioară pronunțării deciziei îCCJ, fără ca în acest mod să fie încălcat principiul autorității de lucru judecat de care beneficiază sentința civilă nr.14/08.01.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dos. nr. 4643/108/2007, întrucât hotărârea menționată și-a produs efectele doar până la apariția legii unice de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009, care a prevăzut, așa cum s-a analizat deja, menținerea sporului de dispozitiv doar la personalul care a beneficiat în baza legii de el (iar nu în baza unor hotărâri judecătorești pronunțate înainte de interpretarea legii de către îCCJ).
Acestea fiind considerentele pentru care Curtea nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.3 lit. c), art. 7 alin. (2) și art. 22 din Legea nr. 330/2009 care prevăd menținerea sporurilor avute înainte de apariția Legii nr. 330/2009 întrucât, așa cum s-a arătat deja, legea menționată face referire la drepturile acordate în baza legii, iar nu în baza unor contracte colective de muncă și cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data acordării lor.
Tot astfel, nu au putut fi reținute nici apărările vizând nerespectarea de către instanța de fond a art. 41 alin. (5) din Constituția României care instituie caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă. Concluzia se impune întrucât un astfel de caracter obligatoriu nu poate fi recunoscut decât contractelor colective încheiate cu respectarea legii. Ori, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) C.muncii , prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Concluzia Curții s-a impus și prin interpretarea coroborată a dispozițiilor invocate cu dispozițiile art. 157 alin. (2) C.muncii (Legea nr. 53/2003), potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege.
Acesta este motivul pentru care nu a putut fi reținută nici adresa nr. 272/08.02.2010 invocată de către recurent, întrucât aceasta nu are caracter de lege.
Cu privire la argumentul potrivit căruia sporul de dispozitiv nu se regăsește printre drepturile excluse de la acordare prin Legea nr. 330/2009, Curtea a reținut că o atare situație nu poate fi interpretată decât în sensul deja arătat, respectiv că sporul de dispozitiv se acordă în continuare acelor categorii de personal la care se referă art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999, astfel cum a fost el interpretat de îCCJ, respectiv doar personalului militar și personalului asimilat.
Concluzionând, Curtea a constatat că în mod corect a apreciat prima instanță că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, astfel încât, constatând neîntemeiat recursul acestuia, Curtea a respins în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ.
(Judecător Rodica Olaru)
