– Codul de procedură penală: art. 346
– Legea nr. 95/2006: art. 313 alin. (1)
– Legea nr. 136/1995: art. 50 alin. (1), art. 55 alin. (1)
Potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată”. Prin urmare, răspunderea inculpatului faţă de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara este reglementată de legea specială şi nu se încadrează în ipotezele prevăzute de Legea nr. 136/1995. Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”, iar potrivit art. 55 alin. (1) din acelaşi act normativ, „despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite”. In cauză Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara nu se încadrează în categoria
persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, ci este un furnizor de servicii
medicale, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
(Decizia penală nr. 1214 din 25 noiembrie 2010, Secţia penală, dr. M.B.)
Prin sentinţa penală nr. 72 din 26 mai 2010 a Judecătoriei Făget, pronunţată în dosarul nr. 600/932/2009, prima instanţă, în baza art. 178 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. d) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul S.D.P., la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.
în baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., prima instanţă a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua (dreptul de a fi ales) şi lit. b) C. pen.
în baza C. pen., prima instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen., stabileşte un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.
în baza art. 14 şi 346 C. pr. pen., raportat la art. 998 şi 999 C. civ., prima instanţă a admis, în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă M M. şi a obligat inculpatul alături de asigurătorul de răspundere civilă SC O.V.I.G. SA Bucureşti, la plata către partea civilă M M. a sumei de 592,51 lei, daune materiale, şi 1.250 euro, daune morale şi a respins în rest ca nefondate pretenţiile civile ale acestei părţi civile.
în baza art. 14 şi 346 C. pr. pen., raportat la art. 998 şi 999 C. civ., prima instanţă a admis, în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara şi a obligat inculpatul alături de asigurătorul de răspundere civilă SC O.V.I.G. SA Bucureşti la plata către această parte civilă a sumei de 15988,64 lei, daune materiale, reprezentând cheltuieli de spitalizare şi tratament. Respinge în rest ca nefondate pretenţiile civile ale acestei părţi civile.
în baza art. 54 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul SC O.V.I.G. SA Bucureşti, prima instanţă a obligat la plata despăgubirilor civile din paragrafele precedente în limitele legale sau contractuale, restul prejudiciului urmând a fi suportat de inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că la data de 20 martie 2009, în jurul orei 945, organele de poliţie au fost sesizate cu privire la faptul că pe DN 68A, pe strada C.L. din localitatea F. s-a produs un accident de circulaţie soldat cu victime.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică auto judiciară întocmit în faza de urmărire penală, inculpatul, conducând autoturismul proprietate personală marca L., culoare roşie, având numărul provizoriu de înmatriculare, ieşind de pe strada D.G. pe strada C.L. la trecerea de pietoni, semnalizată corespunzător cu indicator şi marcaj, a observat pe marginea drumului o persoană de sex masculin. Ajungând la mică distanţă de trecerea de pietoni, brusc pietonul s-a angajat în traversare, conducătorul auto fiind la o distanţă sub cea necesară iniţierii frânării sau altei manevre de evitare, se trezeşte cu pietonul în fata autoturismului, nu poate reacţiona decât după momentul în care se produce impactul între corpul pietonului şi partea dreaptă faţă a autoturismului, după care acţionează frâna, dar pietonul este culcat pe capotă, fiind lovit sub centrul de greutate, după care se loveşte uşor de parbriz, fiind ulterior proiectat pe acostament (…) Din accident a rezultat vătămarea corporală a pietonului care era sub influenţa alcoolului, ulterior după cca 2 luni are loc decesul.
în ceea ce priveşte posibilităţile de evitare a accidentului, în raportul de expertiză s-a reţinut că, în condiţiile în care s-a deplasat conducătorul auto cu o viteză calculată de 45 km/h, accidentul nu putea fi evitat de către acesta; dacă circula în condiţiile prevăzute de regulament, observând din timp prezenţa pietonului în zona imediată a trecerii de pietoni, nu putea evita în totalitate accidentul, dar prin frânare autovehiculul intra în contact cu pietonul când mai urma să parcurgă încă cca 0,21 m până la oprirea totală, cu consecinţele pe care le apreciază ca nesemnificative pentru pieton.
Expertul a apreciat totodată că, dacă pietonul era oprit anterior şi observa apropierea autoturismului, chiar fiind în zona trecerii, avea obligaţia legală să nu se angajeze în traversare fără să se asigure, ca să nu creeze o situaţie periculoasă pentru el şi conducătorul auto; doar în acest mod se putea evita accidentul.
în ceea ce priveşte prevederile legale încălcate, în raportul de expertiză tehnică autojudiciară s-au consemnat următoarele:
– potrivit art. 123 lit. h) din H G. nr. 1.391/2006 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, cu modificările ulterioare, „conducătorul de vehicul este obligat să circule cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h în localităţi la trecerile pentru pietoni, nesemaforizate, semnalizate prin indicatoare şi marcaje, când drumul public are cel puţin o bandă pe sens, iar pietonii aflaţi pe trotuar, în imediata apropiere a părţii carosabile, intenţionează să se angajeze în traversare’’.
– potrivit art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, actualizată prin O.U.G. nr. 63/2006, „traversarea drumului public de către pieton se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate şi semnalizate corespunzător, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei şi pentru ceilalţi participanţi la trafic”.
Din raportul de autopsie medico-legală a rezultat că moartea numitului M P. a fost de natură violentă şi s-a datorat dilacerărilor cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral acut, soldat cu hematoame subdurale bilaterale operate şi hemoragie leptomeningee (resorbită în momentul efectuării necropsiei) în cadrul unui politraumatism; leziunile de violenţă pot data din 20 martie 2009, pot fi rezultatul lovirii cu sau de corpuri/planuri dure, în cadrul unui accident rutier.
Coroborând declaraţiile inculpatului şi ale martorului cu concluziile raportului de expertiză tehnică auto judiciară şi cu concluziile raportului medico-legal de necropsie, prima instanţă a reţinut ca fapta inculpatului care, conducând autoturismul cu o viteză peste limita legală, a accidentat mortal pietonul M.P., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. (2) C. pen.
Fapta a fost săvârşită de inculpat din culpă, întrucât nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Prima instanţă a reţinut şi culpa concurentă a victimei (apreciată în proporţie de 50%), care a încălcat prevederile art. 72 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, astfel cum s-a reţinut în concluziile raportului de expertiză tehnică auto judiciară, aspect de care s-a ţinut seama cu prilejul soluţionării laturii civile.
Partea vătămată M M. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 500 euro reprezentând daune materiale şi 10.000 euro reprezentând daune morale.
în cursul judecăţii, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 31.977,29 lei, cheltuieli de spitalizare şi tratament.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, partea civilă M.M. şi asigurătorul SC O. SA – Sucursala Timiş, cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Timiş la data de 9 iulie 2010 sub nr. de dosar 600/832/2009.
în motivarea apelului său asigurătorul a indicat faptul că soluţia primei instanţe de obligare, în solidar, a asigurătorului cu inculpatul la plata despăgubirilor civile către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara este netemeinică. Asigurătorul a arătat că, în opinia sa, soluţia primei instanţe de a obliga societatea de „alături” de inculpat la plata despăgubirilor civile reprezintă tot o solidaritate, ceea ce contravine deciziei nr. 1/2005 pronunţată în interesul legii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pe de altă parte, sentinţa Judecătoriei Făget a mai fost criticată şi prin raportare la dispoziţiile art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind sănătatea publică, care stabilesc obligaţia directă a persoanei care a cauzat vătămarea sănătăţii altei persoane de a achita plata serviciilor medicale către furnizori, astfel că soluţia legală şi temeinică era obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile.
Tribunalul Timiş, prin decizia penală nr. 246 din 8 octombrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 600/832/2009, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. pr. pen., a respins apelul declarat de asigurătorul SC O. SA – Sucursala Timiş, împotriva sentinţei penale nr. 72 din 26 mai 2010 a Judecătoriei Făget, pronunţată în dosarul nr. 600/932/2009, ca nefondat.
în ceea ce priveşte apelul asigurătorului, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în cazul în care despăgubirile civile au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol.
în consecinţă, tribunalul a considerat că în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995, aspect pe care l-a constatat şi prima instanţă.
Legiuitorul a înţeles să impună obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare tocmai în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate, facilitând, în acelaşi timp, posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulaţie.
în consecinţă, înlăturarea obligaţiei asigurătorului de a răspunde, în limitele contractului de asigurare, pentru pagubele cauzate de către persoana asigurată nu este posibilă, tocmai acesta fiind scopul asigurării. Este adevărat faptul că asigurătorul nu poate răspunde în solidar cu inculpatul pentru despăgubirile civile, neavând calitatea de parte responsabilă civilmente, însă răspunderea sa este distinctă, contractuală, luând naştere ca urmare a prevederilor art. 49, 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995.
în acest context, soluţia primei instanţe de a obliga asigurătorul în limitele contractului de asigurare şi luând în considerare dispoziţiile Legii nr. 136/1995 apare ca fiind corectă, prima instanţă nestabilind existenţa unei solidarităţi între inculpat şi asigurător, ci doar constatând faptul că în prezenta cauză subzistă un contract de asigurare valabil încheiat în baza art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în temeiul căruia despăgubirile civile stabilite prin hotărâre judecătorească sunt garantate, motiv pentru care s-a impus şi obligarea asigurătorului la plata acestora în temeiul art. 49, 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995.
Asigurătorul a mai criticat sentinţa primei instanţe şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de spitalizare, apreciind că acestea ar trebui suportate doar de către inculpat.
Este adevărat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. însă aceste dispoziţii legale trebuie raportate şi la prevederile Legii nr. 136/1995, legiuitorul nefăcând nicio derogare în acest sens. Or, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă de către societăţile de asigurare pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. în consecinţă, se poate observa faptul că legiuitorul nu a făcut nicio distincţie după cum persoana păgubită printr-un accident de circulaţie este o persoană fizică sau juridică, incluzând aici şi unităţile sanitare, despăgubirile nefiind condiţionate sub acest aspect, astfel că nimic nu împiedică obligarea asigurătorului, în situaţia în care poliţa de asigurare este valabil încheiată şi la plata cheltuielilor de spitalizare.
împotriva deciziei penale nr. 246/A din 8 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş a declarat recurs, în termenul legal, asigurătorul SC O. SA, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 2 noiembrie 2010.
în motivarea recursului se solicită admiterea acestuia, casarea deciziei penale recurate şi obligarea doar a inculpatului la plata despăgubirilor civile către partea civilă şi exonerarea de plată a cheltuielilor de spitalizare a asigurătorului.
Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei penale recurate din prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, conform art. 385 C. pr. pen., instanţa de recurs apreciază că decizia penală atacată este nelegală în privinţa obligării asigurătorului la plata cheltuielilor de spitalizare, pentru considerentele ce vor fi prezentate.
în ceea ce priveşte obligarea inculpatului alături de asigurător la plata despăgubirilor civile către partea civilă, instanţa de recurs apreciază că în mod corect s-a dispus obligarea în această modalitate, fiind vorba despre două tipuri de răspundere civilă ce se antrenează în cauză, una delictuală bazată pe obligarea reparării prejudiciului cauzat printr-o fapta iiicită şi una legală ce decurge din conţinutul Legii nr. 136/1995. Fiind în prezenţa unui contract de asigurare încheiat între cele două părţi care şi-au asumat reciproc drepturi şi obligaţii şi ale cărui rate de asigurare sunt achitate, valabilitatea acestuia nu poate fi pusă la îndoială, cele două forme de antrenare a răspunderii civile coexistând. Raţiunea încheierii contractului de asigurare este tocmai garantarea reparării eventuale ale prejudiciului cauzat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs al asigurătorului, cel privind obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor de spitalizare, instanţa constată că este întemeiat. Potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.” Prin urmare, răspunderea inculpatului faţă de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara este reglementată de legea specială şi nu se încadrează în ipotezele prevăzute de Legea nr. 136/1995. Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”, iar potrivit art. 55 alin. (1) din acelaşi act normativ, „despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite”. în cauză, Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara nu se încadrează în categoria persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, ci este un furnizor de servicii medicale, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.
Astfel, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. pr. pen. a fost admis recursul declarat de asigurătorul SC O. SA împotriva deciziei penale nr. 246/A din 8 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 600/832/2009.
A fost casată decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 72 din 26 mai 2010 pronunţată de Judecătoria Făget în dosarul nr. 600/832/2009 şi rejudecând:
A fost înlăturată obligarea asigurătorului SC O.V.I.G. SA la plata către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara a cheltuielilor de spitalizare şi de tratament, acestea fiind suportate de inculpat.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile hotărârilor atacate.
