Acţiune în despăgubiri pentru durata cercetării penale finalizată cu soluţie de scoate de sub urmărire penală.


Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 681/Ap din data de 26.11.2015

– art. 94, art. 96 alin.1 și 6 din Legea nr. 303/2004;

– art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. 3 din Codul civil anterior;

– art. 6 CEDO.

Atragerii răspunderii civile delictuale cu privire la respectarea duratei rezonabile a procesului penal și a respectării prezumției de nevinovăție. Aplicarea prevederilor art. 998 și 999 anterior prin raportare la prevederile art. 6 și art. 13 din CEDO, cu reținerea calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

Asupra recursurilor de față:

Constată că, prin decizia civilă nr. 664/08.06.2015, Tribunalul Brașov a dispus următoarele:

A respins cererea de apel formulată de reclamantul M.B., împotriva sentinței civile nr. 2688/06.03.2014 a Judecătoriei Brașov.

A anulat ca fiind netimbrată cererea de apel formulată de către apelanta C.N.P.P., împotriva sentinței civile nr. 2688/06.03.2014 a Judecătoriei Brașov.

A admis cererea de apel formulată de către apelantele M.P. – P.T.B. și M.P. – P.Î.C.C.J., I.P.J. B. și D.E. în contradictoriu cu părțile intimate M.B., C.L., N.C.P., R.M. și F.S., I.C., U.G. (fostă C.) Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., împotriva sentinței civile. nr. 2688/06.03.2014 a Judecătoriei Brașov, și în consecință:

A anulat sentința apelată, și, în urma evocării fondului:

A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S., C.G., R.I., și M.P. – P.T.B..

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Statul Român, prin M.F.P.B..

A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtei M.P. – P.T.B. de către formulată de către intervenienta M.P. – P.Î.C.C.J..

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul M.B., în contradictoriu cu pârâta Statul Român, prin M.F.P., și în consecință, obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei, reprezentând despăgubiri.

A respins restul pretențiilor formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P..

A respins pretențiile formulate de către reclamant în contradictoriu cu pârâții I.J.P. al Județului B., D.E., C.N.P.P., G.L. și C.A., ca fiind nefondate.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâții C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S., C.G., R.I., și M.P. – P.T.B. ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de lei taxa de timbru și 531 lei și 2,5 lei timbru judiciar reprezentând cheltuieli parțiale de judecată către reclamant.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2688/ 6.03.2014 a Judecătoriei Brașov,

S-a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâții C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S., C.G., Statul Român prin M.F.P., R.I..

S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul M.B., în contradictoriu cu pârâții C.L., N.C.P., R.M., F.S., I.C., C.G., Statul Român prin M.F.P. și R.I., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

S-a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantului invocată de pârâtul P.T.B. și pârâții C.L., N.C.P..

S-a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul P.T.B..

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M.B. împotriva pârâților D.E., C.N.P.P.A.S., I.P.J. B., și P.T.B..

S-a dispus obligarea pârâților D.E., C.N.P.A.D.A.S., I.P.J. B. și P.T.B., să plătească în solidar reclamantului sumele de 27.000 lei daune morale și de 72.164 lei daune materiale.

S-au respins pretențiile reclamantului față de pârâții G.L. și C.A..

S-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de M.P.- P.Î.C.C.J..

S-a dispus obligarea pârâții căzuți în pretenții să achite reclamantului cheltuielile de judecată: taxa de timbru și timbrul judiciar de 755 lei, onorariu avans achitat în contul expertului C.A. – 400 lei.

S-a dispus obligarea pârâților căzuți în pretenții să achite în contul BLET B. pentru expert contabil C.A. diferență onorariu de 1.100 lei pentru lucrarea raport de expertiză contabilă 616503 din 03.12.2013.

S-a dispus darea în debit a reclamantului la A.F.P. B. pentru taxa judiciară de timbru restantă de 2.875 lei.

În drept, reclamantul a invocat art. 998, art. 999, art. 1000 alin. 3 și art. 1003 Cod civil 1864, și art. 6 CEDO.

La termenul de judecată din 24.06.2011 reclamantul a depus a doua precizare a acțiunii subliniind că invocă răspunderea civilă delictuală a pârâților. Prin precizare a efectuat o prezentare succintă a faptelor astfel cum s-au derulat ele în accepțiunea sa. (fila 93 dosar instanță vol. II).

Pârâții F., R., D., S.R., P.T.B., au formulat întâmpinări față de a doua precizare a acțiunii, nefiind de acord cu admiterea acțiunii și invocând excepția lipsei calității procesual pasive respectiv excepția inadmisibilității.

În cauză a depus cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților P.T.B., C.L. și N.P., M.P. – P.Î.C.C.J., cerere admisă în principiu la data de 10.02.2012 (fila 256 vol. II).

Analizând actele dosarului, instanța de judecată a reținut următoarele

Reclamantul M.B. a dedus judecății prin cererea introductivă de instanță o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. 3, art. 1003 Cod civil, motivată de faptul că durata procesului penal finalizat cu ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din data de 23.07.2008, prin care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală a fost excesivă, încălcând cerința unei durate rezonabile prevăzute de art. 6 din CEDO.

De asemenea, reclamantul a arătat că s-a încălcat prezumția de nevinovăție de care beneficia conform art. 6 din CEDO, ca urmare a comunicatelor de presă emise de către C.N.P.A.D.A.S., de către M.M., dar și prin declarațiile purtătorilor de cuvânt ale I.J.P. B. și P.T.B., acestea inducând ideea de vinovăție, deși ulterior acest fapt a fost infirmat tocmai de soluția de scoatere de sub urmărire penală.

Răspunderea pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare revine statului, în calitate de garant al legalității si independenței actului de justiție, dar și de semnatar al C.E.D.O. în calitate de Înaltă Parte Contractantă, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpa, pe temei obiectiv.

În consecință, statul este răspunzător în cazul nerespectării sau încălcării de către autoritățile interne a drepturilor prevăzute și garantate de către C.E.D.O. și acesta este obligat să pună la dispoziția părților o cale de acces în justiție (un remediu efectiv) pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a acestei încălcări, chiar dacă încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale ( art. 13 din C.E.D.O).

Drept urmare, raportat la cele expuse anterior, instanța de apel apreciază că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Statul Român, acesteia revenindu-i obligația de a răspunde obiectiv pentru încălcarea de către autorități drepturilor prevăzute art. 6 din C.E.D.O. și a respins acțiunea civilă în pretenții îndreptată împotriva statului ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

În acest context, instanța de apel constată că în baza dispozițiilor art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, se impune anularea hotărârii apelate, aceasta nesoluționând pe fondul său cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Statul Român, și evocarea fondului de către instanța de apel.

În urma evocării fondului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S., R.I., M.P.- P.T.B., va fi admisă, în raport de considerentele mai sus arătate, întrucât răspunderea pentru depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei revine exclusiv statului, aceasta fiind una obiectivă, și nu persoanelor care au desfășurat activitatea de urmărire penală.

Pe cale de consecință, raportat la dispozițiile art. 49 Cod procedură civilă, va fi admisă cererea de intervenție formulată de către M.P.-P.Î.C.C.J. în interesul M.P.-P.T.B., aceasta profitând părții pentru care s-a intervenit.

În ceea ce privește temeinicia acțiunii deduse judecății, instanța urmează să analizeze îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale distinct, în ceea ce privește nerespectarea duratei rezonabile de desfășurare a procedurii penale, precum și încălcarea de prezumției de nevinovăție, având în vedere și precizarea de acțiune depusă de către reclamant la fila 91 vol. I dosar rejudecare, unde a arătat, pentru fiecare pârât în parte, care sunt pentru reclamant consecințele prejudiciabile ale acțiunilor/inacțiunilor autorităților sau persoanelor chemate in judecată.

În materie penală, termenul soluționare începe să curgă de la data formulării unei “acuzații”;, adică a unei notificări oficiale care să emane de la autoritatea competentă, prin care persoana este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, și se încheie la momentul la care s-a executat hotărârea judecătorească definitivă, sau în cazul în care nu există o hotărâre judecătorească, este avută în vedere emiterea ordonanței de neîncepere sau scoatere de sub urmărirea penală.

În cauză, la data de 4.03.2004 s-a început urmărirea penală a reclamantului, aspect care rezultă din cuprinsul adresei de la fila 93 dosar fond, emisă de către I.J.P. B., iar prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație din data de 23.07.2008 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru faptele de care a fost acuzat, în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d) Cod procedură penală.

Prin urmare, durata procedurii judiciare în ceea ce îl privește pe reclamant a fost de patru ani și patru luni.

În ceea ce privește aprecierea caracterului rezonabil al termenului, C.E.D.O. a statuat că durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și al autorităților, precum și miza litigiului pentru reclamant ( Pelissier și Sassi împotriva Franței, nr. 25444/94, pct. 67, și Frydlender împotriva Franței, nr. 30979/96, pct. 43).

Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că, reclamantul a efectuat în mod constant cereri de urgentare a procedurii, arătând în motivarea acestora că nefinalizarea cercetărilor îi creează mari prejudicii, respectiv pierderea funcției de director al C.J.P., revocarea din funcția de magistrat asistent a Tribunalului B., respingerea dosarului de intrare în avocatură ( fila 67 și următoarele dosar fond).

La data de 5.05.2005 este întocmită de către P.T.B. adresa nr. 401/II/05.05.2005 prin care i se face cunoscut reclamantului că s-a admis plângerea formulată de către acesta privind tergiversarea procesului, și că, până la data de 31.05.2005, procurorul va întocmi nota de îndrumări pentru completarea și finalizarea cercetărilor efectuate.

La data de 16.06.2005 se întocmește de către procurorul C.L. din cadrul P.T.B., nota de îndrumări (fila 240 dosar fond vol. II), unde se dispune a se efectua și confruntarea reclamantului cu numita G., având în vedere declarațiile contradictorii (pct. 9), iar termenul de finalizare a cercetărilor dispuse este stabilit ca fiind data de 5.09.2005.

Și reclamantul solicitase anterior efectuarea de confruntări cu persoanele care l-au învinuit (fila 70 dosar fond), însă, după cum s-a arătat anterior, confruntarea a avut loc abia în data de 30.03.2006, deci după termenul stabilit de către procuror.

Mai mult decât atât, fără a fi efectuate alte probe în dosar în ceea ce îl privește pe reclamant, cu excepția unei alte confruntări în data de 11.06.2008 cu numita G., abia la data de 23.07.2008 este emisă ordonanța de scoatere de sub urmărire penală.

Deși s-a invocat în cauză complexitatea procedurii, numărul mare de volume care s-au întocmit cu ocazia cercetării penale, totuși, instanță observă că în ceea ce îl privește pe reclamant actele de urmărire nu au fost complexe, nu s-au efectuat expertize și nici nu s-au derulat alte proceduri care să justifice durata de peste patru ani a cercetărilor.

Reclamantul solicită parchetului prin cererea de la fila 68 chiar și disjungerea cercetărilor care îl privesc, pentru soluționarea cu celeritate a cauzei.

Este esențial în cauză faptul că organele de cercetare au admis plângerea reclamantului de tergiversare a cauzei, au dispus finalizarea cercetărilor pentru întregul dosar până în luna septembrie 2005, inclusiv efectuarea de confruntări până la acea dată, și, cu toate acestea, dosarul a fost finalizat abia în luna iulie 2008, în urma preluării de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dosarului, la data de 11.01.2007, preluare motivată de lipsa de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.

În consecință, instanța de apel apreciază, față de toate aceste circumstanțe, faptul că în ceea ce îl privește pe reclamant, a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cauzei sale, prevăzut de art. 6 alin. 1 C.E.D.O. și că, potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., răspunderea pentru această încălcare revine statelor semnatare ale Convenției au obligația de a-și organiza sistemul judiciar de așa manieră încât să le permită respectarea tuturor exigențelor art. 6 par. 1 și în particular celor privitoare la “termenul rezonabil”;.

Având în vedere aceste împrejurări, instanța de apel apreciază că, o reparație de 7.000 lei, la plata căreia să fie obligat Statul Român, pentru depășirea termenului rezonabil de desfășurare a procedurii cu titlu de prejudiciu moral, este echitabilă în circumstanțele speței, această sumă acordându-se pentru întreaga durată a procedurii și nu pentru fiecare an de întârziere, așa cum s-a stabilit în cauza Apicella contra Italiei.

În ceea ce privește prejudiciul material încercat de către reclamant ca urmare a duratei procedurii, acesta a fost evaluat de către reclamant la suma de 129.600 lei, și reprezintă veniturile de care acesta a fost lipsit în urma revocării sale din funcția de magistrat asistent al Tribunalului B..

În urma efectuării unui raport de expertiză contabilă, s-a stabilit că prejudiciul net suferit de către reclamant constând în diferența dintre veniturile pe care le-ar fi obținut ca magistrat asistent și cele efectiv obținute în perioada 01.10.2004 (data încetării funcției de magistrat) și data de 01.10.2008, data pensionării este de 72.164 lei.

Deși prima instanță a statuat în considerente că se impune a fi reparat aceste prejudiciu, totuși, se observă de către instanța de apel că nu există o legătură directă de cauzalitate între durata procedurii (fapta ilicită) și pierderea funcției de magistrat asistent și implicit a veniturilor obținute în această funcție.

Pierderea veniturilor s-a realizat ca urmare a revocării din funcție pentru neîndeplinirea condițiilor legale privind buna reputație, deci ca urmare a începerii urmăririi penale, ( fila 83 dosar fond) și nu ca urmare a duratei în sine a procedurii.

Or, reclamantul nu a afirmat că începerea urmăririi penale a fost un act cauzator de prejudicii, fiind nelegal, ci, acesta a reclamat încălcarea cerinței privind durata unui termen rezonabil al procedurii judiciare, adică dreptul la un proces echitabil.

Și în jurisprudența C.E.D.O. au fost extrem de rare cazurile în care, reclamându-se încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil s-au acordat daune materiale. Astfel de situații s-au întâlnit în spețe în care prejudiciul cauzat ca urmare a soluționării cu întârziere a cauzei fost pierderea unei șanse pentru reclamanți (cauza Lechner și Hess contra Austria, în care, durata mare a procedurii privind constatarea vicierii consimțământului prin dol, urmată de vânzarea bunului la licitație i-a împiedicat să obțină anularea contractului de vânzare-cumpărare) sau pierderea cauzată prin executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, în materie civilă.

Însă o astfel de situație nu este regăsită în speță, întrucât în cauză după cum s-a arătat anterior, pierderea veniturilor nu s-a realizat ca urmare a duratei procedurii, ci, chiar de la momentul începerii procedurii reclamantul a fost revocat din funcție, acesta ne mai îndeplinind la acel moment condițiile legale privind menținerea sa în funcția de magistrat asistent.

Instanța constată că nu există un raport de cauzalitate în fapta ilicită constatată în cauză și prejudiciul material afirmat, motiv pentru care va respinge cererea de obligare a Statului Român la plata prejudiciului material.

În ceea ce privește temeinicia pretențiilor deduse judecății față de reclamantul C.A., angajat în cadrul I.P.B., instanța le va respinge, reclamantul nefăcând dovada săvârșirii unei fapte ilicite de către acest pârât, în calitate de funcționar în cadrul acestei instituții.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin încălcarea prezumției de nevinovăție, prin declarațiile oficiale ale reprezentanților statului, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului începând cu cauza Allenet de Ribemont contra Franței s-a statuat că orice reprezentant al statului trebuie să se abțină să declare public faptul că cel față de care s-a pus în mișcare urmărirea penală sau a fost trimis in judecata este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se reproșează, înainte ca vinovăția să fie stabilită de către instanță printr-o hotărâre definitivă de condamnare.

În ceea ce o privește pe pârâta C.G., instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive, această pârâtă având calitatea de funcționar în cadrul C.N.P.P. și nu s-a făcut dovada săvârșirii unei fapte ilicite în calitatea sa de funcționar public, care să atragă răspunderea civilă.

De asemenea, instanța va respinge pentru aceste considerente și cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul G.L..

În ceea ce privește apelul formulat de către reclamant, critica adusă privește darea sa în debit către A.F.P.B., pentru suma de 2.875 lei, reprezentând taxa de timbru.

Apelul urmează a fi respins, întrucât prin încheierea de ședință a primei instanțe, din data de 16.10.2009 dosar fond, instanța a admis cererea sa de ajutor public judiciar în sensul că a dispus eșalonarea plății sumei de 4.644 lei reprezentând taxa de timbru, astfel că reclamantului îi revine obligația de achita integral această taxă. În măsura pretențiilor admise, părțile pârâte pot fi obligate să achite reclamantului cheltuielile de judecată aferente acestor pretenții, însă aceasta nu înlătură obligația reclamantului de a achita taxa de timbru aferentă cererii deduse judecății, cererea de ajutor public nefiind admisă decât în ceea ce privește eșalonarea plății taxei de timbru.

Apelul formulat în cauză de către apelanta C.N.P.A.D.A.S. va fi anulat ca fiind netimbrat de către instanță, în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și respectiv art. 35 alin. 5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi potrivit cărora “neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii”;, întrucât apelanta nu a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru aferente cererii de apel.

A. Împotriva acestei decizii au formulat recurs în termen, motivat Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., criticând decizia pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocă următoarele critici:

Invocă următoarele critici:

D.G.R.F.P. B. pentru Statul Roman prin M.F.P. critică decizia civilă nr.664/Ap/2015 pronunțată în cauză, atât în ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, cât și cu privire la obligația de plată a daunelor morale în cuantum de 7.000 lei, precum și a cheltuielilor de judecată.

Fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, instanța de fond a reținut încălcarea prevederilor art. 6 din CEDO, stabilind obligația de plată a daunelor morale în sarcina celorlalți pârâți.

Chiar dacă și în calea de atac a apelului, instanța de judecată a analizat îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale cu privire la respectarea duratei rezonabile a procesului penal și a respectării prezumției de nevinovăție, a aplicat în mod greșit prevederile art. 998 și art. 999 Cod civil anterior prin raportare la prevederile art. 6 și art. 13 din CEDO, reținând calitatea procesuală pasivă a Statului Roman prin M.F.P..

Astfel, prin anularea sentinței civile nr. 2688/2014 a Judecătoriei Brașov, cu consecința evocării fondului, instanța de apel a interpretat în mod greșit cadrul legal aplicării cauzei prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin M.F.P

Nu poate fi imputabilă Statului Roman prin M.F.P. atitudinea culpabilă a celorlalți pârâți obligați în solidar la repararea prejudiciului, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond. Așadar, încălcarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenție privitoare la durata rezonabilă a soluționării procesului penal, reprezintă fapte ilicite săvârșite de către cei patru pârâți obligați în fond care au cauzat reclamantului un prejudiciu.

Acțiunea formulată și precizată este întemeiată pe prevederile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, temei care nu poate fi extins din punct de vedere al îndeplinirii condițiilor de admisibilitate și la alte persoane (în speța Statul Roman prin M.F.P.), decât la cele care în mod direct și nemijlocit au săvârșit fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în patrimoniul reclamantului.

În ce privește fondul cauzei, prin decizia civilă nr.644/Ap/2015 instanța de judecată a admis în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin M.F.P., obligându-l pe acesta la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de daune morale ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 alin. 1 din CEDO.

Instanța de apel în analiza efectuată asupra cauzei nu a pornit de la calitatea reclamantului – director general al C.P.J.B., precum și la gradul de pericol social al faptelor pentru care a fost cercetat.

CEDO a statuat că în ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, aceasta se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. În opinia Curții dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are în special, drept obiectiv, evitarea ca o persoana inculpată să rămână prea mult timp într-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa.

În acest sens cauza Al Kidi contra Bulgariei în cadrul căreia Curtea a admis faptul că gravitatea faptei comise poate fi unul dintre motivele care să justifice menținerea persoanei în stare de arest.

Evident că această situație nu se regăsește în cauza de față, însă instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze la gravitatea faptelor pentru care reclamantul a fost cercetat și la complexitatea acestora.

Astfel, reclamantul a fost cercetat pentru infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice – 12 acte materiale și neglijență în serviciu în forma calificată care scot în evidență complexitatea cauzei la care face referire și jurisprudența CEDO.

Suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale este nejustificată.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele cauzei, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia – decizia civilă nr. 301/2007 a Curții de Apel Craiova.

O importanță covârșitoare în aprecierea prejudiciului moral cauzat unui reclamant este reprezentat de Hotărârea din 02.03.2010 pronunțata în cauza Cenoiu și alții împotriva României, în considerentele căreia Curtea a reținut că durata excesiva a procesului penal – 7 ani și două luni (trei grade de jurisdicție) reprezintă încălcarea art. 6 par.1 din Convenție. Curtea a apreciat însă că prejudiciul moral solicitat de reclamanți, respectiv 12,5 milioane euro este excesiv și pronunțându-se pe baza principiului echității, invocat și în cauza de față, le-a acordat suma de 1.200 euro cu acest titlu

Suma de 7.000 lei acordată reclamantului nu corespunde jurisprudenței din dreptul intern și mai ales celei comunitare.

Cu privire la cheltuielile de judecată – instanța de apel nu a motivat sub niciun aspect împrejurarea în care le-a stabilit în sarcina pârâtului Statul Roman prin M.F.P.. Astfel, pârâtul căzut în pretenții, a fost obligat la plata parțială a cheltuielilor de judecată compuse din: suma de 531 lei taxa judiciară de timbru și suma de 2,5 lei timbru judiciar.

Apelul reclamantului privitor la obligația de a achita taxa judiciară de timbru a fost respins, nefăcându-se până la acest moment dovada achitării acesteia, pentru a se justifica obligația stabilita în sarcina pârâtului Statul Roman prin M.F.P..

În cauza de față nu este vorba de culpa procesuală a pârâtului Statul Român prin M.F.P. în accepțiunea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă.

B. Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs și reclamantul M.B. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și admiterea apelului reclamantului cu privire la cheltuielile de judecată, iar pe fond solicită admiterea recursului cu consecința modificării deciziei și admiterea apelul promovat de reclamant în sensul schimbării sentinței și admiterii în tot a acțiunii.

Invocă prevederile art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Susține că, deși Tribunalul Brașov a reținut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, nefiind soluționată cauza sa într-un termen rezonabil, în mod greșit i-au fost acordate despăgubiri doar în cuantum de 7000 lei. Instanța nu a avut în vedere întreg materialul probator, dimensiunea reală a prejudiciului moral, fiind ignorată.

C. Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs și M.P. – P.T.B., prin procuror A.B., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.

Nu se poate reține existența unei fapte ilicite, câtă vreme procurorii de caz au instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acționând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar.

Faptul ca, în exercitarea atribuțiilor funcției și în limitele permise de lege, procurorii au fost obligați să acționeze într-un anumit mod, dispunând începerea urmăririi penale față de reclamant, nu poate fi calificat ca reprezentând o fapta cu caracter ilicit. Dispunerea începerii urmăririi penale împotriva reclamantului în cadrul exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin.1 Cod procedură penală a însemnat îndeplinirea unei obligații impusă de lege căreia magistratul nu i se putea sustrage.

Așadar, nu există faptă ilicită săvârșită de procurorii care au instrumentat dosarul penal și nici vinovăție din partea acestora, în condițiile în care au acționat în limitele permise de cadrul legal și în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

D. Același recurent, M.P. – P.T.B., prin procuror A.M.P. în temeiul art. 45 Cod de procedură civilă a formulat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea cererii reclamantului.

În motivarea recursului invocă următoarele critici:

Activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenței sau inexistenței elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor.

Durata rezonabilă a unei proceduri judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete.

In materie, C.E.D.O a stabilit anumite repere, materializate în criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii.

Curtea a statuat că este necesar ca analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces, precum și comportamentul autorităților statale competente, în special al autorităților judiciare.

Aprecierea trebuie însă să ia în calcul “justul echilibru” ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judiciare și principiul unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenție.

M.P. – P.Î.C.C.J. și P.T.B. justifică pe deplin interesul de a infirma aprecierile instanței de prim control judiciar referitoare la nerespectarea duratei rezonabile de desfășurare a urmăririi penale, ceea ce nu se poate realiza decât în urma unei analize pe fond a prezentei căi de atac.

M.P. – P.ÎC.C.J. și P.T.B. au interes în promovarea recursurilor și din perspectiva dispozițiilor art. 131 alin. l din Constituție și ale art. 4 alin. l din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în calitate de reprezentanți ai intereselor generale ale societății și de apărători ai ordinii de drept.

Totodată, potrivit art. 63 lit. f din actul normativ anterior menționat, M.P. exercită, prin procurori, următoarele atribuiți: f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege”.

E. Împotriva deciziei a formulat recurs și M.P. – P.I.C.C.J. criticând decizia pentru nelegalitate sub aspectul interpretării normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale.

Nu se poate reține existența unei fapte ilicite câtă vreme procurorul de caz a

instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acționând în limitele permise

de lege, raportat la actele existente la dosar împrejurarea că, în exercitarea atribuțiilor funcției sale și în limitele permise de lege, procurorul a fost obligat să dispună începerea urmăririi penale împotriva reclamantului, nu poate fi calificată ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit.

Procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale în cadrul exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. l Cod procedură penală, îndeplinind astfel o obligație impusă de lege, căreia nu i se putea sustrage.

În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție (de ex., decizia civilă nr. 6976/2004 a Secției civile și de proprietate intelectuală) a statuat în mod constant că actele întocmite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria “erorilor judiciare”, pe toată perioada urmăririi penale învinuitul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care în speță s-a și concretizat prin dispozițiile Ordonanței nr. 613/P/2007 din 23 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică (lit. B pct. l din dispozitiv).

Reclamantul nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 1000 alin. 3 Cod civil, deoarece definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

In ceea ce privește susținerile instanței de prim control judiciar referitoare la

încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub

aspectul duratei rezonabile de desfășurare a urmăririi penale, menționăm că, în

jurisprudența C.E.D.O, dreptul la un proces echitabil este susceptibil de mai multe

înțelesuri.

Durata soluționării cauzei penale nu poate fi considerată excesivă, neexistând o culpă a organelor de urmărire penală în modalitatea de soluționare a acesteia.

Or, reclamantul nu a fost în măsură să dovedească existența prejudiciului moral invocat, iar instanța de apel nu a arătat criteriile pe baza cărora a stabilit cuantumul acestuia.

F. Împotriva acestei decizii a formulat recurs și intimata pârâtă D.E. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în faza apelului.

Părțile recurente au formulat întâmpinări reciproce la recursurile formulate, iar intimatele C.N.P.P. […] și I.P.J. B. au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului promovat de reclamant și admiterea recursurilor formulate de P.T.B. și de P.I.C.C.J..

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului formulat de recurentul M.B., excepție invocată de recurenta D.E., instanța constată ca nu este fondată. Recursul promovat de acest recurent este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă iar în motivarea cererii recurentul expune considerentele sale pentru cererea de modificarea a deciziei atacate. Încadrarea acestor motive în dispozițiile de drept invocate ce constituie temei pentru exercitarea acestei căi de atac ține de aprecierea ca fondat sau nefondat a recursului, neputându-se aplica sancțiunea nulității acestuia decât în cazul prevăzut de art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă care nu este incident în speță. Prin urmare, instanța va respinge excepția nulității recursului promovat de recurentul M.B., în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă.

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta D.E., excepție invocată de recurentul pârât M.P. – P.T.B., instanța constată că este fondată având în vedere dispozițiile art. 2812 Cod procedură civilă potrivit cărora în situația în care instanța de fond a omis a se pronunța asupra unei cereri conexe sau incidentale – cazul în speță este cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel pentru apelanta pârâtă D.E. – partea poate primi rezolvarea cererii sale pe calea completării la dispozitivul hotărârii, ceea ce s-a și realizat prin decizia 920/05.08.2015 a Tribunalului Brașov.

In ceea ce privește recursul formulat de recurentul Statul Român prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., instanța constată că nu este fondat.

Astfel, potrivit art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar potrivit art. 96 alin. 6 din aceeași lege, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P..

Totodată, Legea nr. 303/2004 prevede la art.94 că magistrații răspund civil, în condițiile legii, iar la art. 96 alin. 2 că răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Este reglementată astfel o răspundere principală a statului, care trebuie să repare orice prejudiciu creat prin erorile judiciare, și o răspundere a magistraților, dar numai pentru erorile judiciare săvârșite cu rea-credință (intenție) sau din gravă neglijență (asimilată din punct de vedere al răspunderii civile cu intenția).

Potrivit art. 96 alin. 7 din Legea nr. 303/2004, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Față de aceste considerente se poate stabili că în mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. B., iar reiterarea acestei excepții în cadrul motivelor de recurs formulate de această parte nu este întemeiată.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de recurs va înlătura criticile recurentului Statul Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. B. ca nefondate. Raportat la pretențiile deduse judecății și la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea, instanța de fond a surprins corect doar fundamentul pretențiilor față de dispozițiile art. 6 din CEDO; justificând antrenarea răspunderii statului doar față de aceste prevederi legale internaționale cu aplicare imediată și în dreptul intern.

Sub aspectul reținerii încălcării art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului la un proces echitabil, în ce privește componenta acestuia privind durata rezonabilă a procedurii judiciare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a criteriilor consacrate în materie de jurisprudența Curții Europene, criticile în acest sens nefiind întemeiate. Aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, prin raportare la complexitatea cauzei, comportamentul părților din proces și comportamentul autorităților statale competente. Instanța anterioară a avut în vedere toate aceste criterii atunci când a reținut durata nerezonabilă a procedurii judiciare în care a fost implicat reclamantul, apreciind corect că o durată a urmăririi penale de 4 ani și 4 luni este excesivă în raport de complexitatea cauzei, acuzațiile aduse reclamantului. Totodată, instanța a apreciat corect că prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datorează și deficiențelor autorităților, în condițiile în care cauza pentru care reclamantul a fost cercetat, în mai 2005 a fost restituită la organele de urmărire penală pentru efectuarea expertizei contabile, expertiza asupra căreia s-a revenit în decembrie 2005. Tot corect a apreciat instanța și faptul că nu se poate reține o culpă a reclamantului în prelungirea duratei procesului prin aceea că și-a formulat apărările prevăzute de lege, iar ceea ce a constituit fundamentul admiterii cererii în despăgubiri l-a constituit însuși modul de soluționare a plângerii formulate de reclamant pentru tergiversarea procesului, admisă la data de 04.05.2005 de prim procuror C.P. fila 231 vol. II dosar civil nr. 20900/197/2010 al Judecătoriei Brașov reținându-se ca în cauză nu s-a administrat cu ritmicitate materialul probatoriu și situația că dosarul se afla în studiu la procuror din luna ianuarie 2005.

Relativ la motivul de recurs inserat de recurentul Statul Roman la finalul cererii de recurs prin care solicită a se avea în vedere și practica CEDO în aprecierea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, cu exemplificarea hotărârii Cenoiu și alții contra României, instanța constată că, în speță a fost cuantificat în mod obiectiv prejudiciul față de reclamant având în vedere și durata procedurilor în fața organelor de urmărire penală, iar câtimea contravalorii prejudiciului este proporționată față de câtimea prejudiciului stabilită de instanța internațională în cauza exemplificată (1.200 euro despăgubiri pentru durata procedurii de 7 ani și 2 luni, iar in prezenta cauza 7.000 lei – aproximativ 1500 euro-pentru durata procedurii de 4 ani și 4 luni). Așadar, nu este creată o disproporție între practica instanțelor interne dar și a instanței internaționale, prin modul în care instanța de apel, în rejudecarea cererii reclamantului a stabilit întinderea despăgubirii cu aplicarea art. 6 din CEDO.

La stabilirea întinderii despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale, instanța de apel a avut în vedere și criteriul echității, cu conotațiile stabilite în jurisprudența Curții Europene, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, raportat la circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

În ce privește stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile în materie, pe care o contestă în realitate recurentul, aceasta este o chestiune ce ține de aprecierea instanței și care pune în discuție temeinicia hotărârii atacate.

Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 Cod procedură civilă, care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge recursul formulat de Statul Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. B..

Cu privire la recursul formulat de M.P. – P.T.B. atât prin procuror A.B., exercitat în temeiul art. 45 din Cod procedură civilă cât și prin reprezentantul legal Prim Procuror A.M.P., instanța reține că motivele de recurs sunt identice, în esență doar modul de expunere fiind ușor diferit, drept pentru care vor fi evaluate împreună. În esență criticile acestui recurent vizează neaplicarea răspunderii civile delictuale în cauză pentru considerentul că nu există faptă ilicită săvârșită de procurorii care au instrumentat dosarului penal și nici vinovăția acestora.

Instanța de recurs, raportat la decizia atacată, la considerentele instanței de apel, constată criticile acestui recurent nefondate. Soluția instanței de apel nu s-a bazat pe aplicarea dispozițiilor art. 998, art. 999 Cod civil sau art. 1000 alin. 3, sau art. 1003 Cod civil, ci exclusiv pe exigențele art. 6 din CEDO invocat de reclamant, iar pentru acest considerent instanța de apel nu a instituit ideea existenței faptei ilicite a procurorilor în modul de instrumentare a dosarului penal. A folosit însă un argument probat prin rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din 04.05.2005, prin care s-a admis plângerea petentului M.B. de tergiversare a soluționării cauzei, fapt probator ce nu a fost contrazis, față de care nu se poate reține o alta situație juridică, în sensul respectării duratei rezonabile a procedurii interne și neaplicării dispozițiilor art. 6 din CEDO.

Privarea îndelungată a reclamantului de mijloacele materiale necesare existenței proprii și a familiei sale, prin neîncasarea salariului pe durata urmăririi penale, nu poate fi lipsită de efecte în plan psihic, iar din acest punct de vedere instanța anterioară a reținut corect prejudiciul moral suportat de reclamant ca urmare a duratei nerezonabile a procesului, fiind de netăgăduit suferințele psihice generate de prelungirea privațiunilor de ordin material pe o perioadă de aproape 4 ani, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

În ce privește lipsirea reclamantului de posibilitatea de promovare profesională, în mod corect instanța anterioară a avut-o în vedere ca și consecință a încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, din moment ce reclamantului i-a fost respinsă cererea de înscriere în Baroul B. determinată de suspendarea din funcție pe perioada cât s-a desfășurat urmărirea penală, lipirea reclamantului de posibilitatea de profesare în funcția de asistent judiciar la Tribunalul B. pe motiv de probitate profesionala, apare ca rezultat nemijlocit al duratei nerezonabile a procedurii judiciare.

În ceea ce privește mediatizarea cazului, criticile de recurs invocate de acest recurent prin procurorul A.B. nu exclud aplicarea art. 6 din CEDO reținute de instanța de apel.

Astfel, art. 6 par. 2 din Convenție garantează fiecărui acuzat prezumția de nevinovăție, dispunând că orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când vinovăția sa nu a fost stabilită legal.

Într-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a decis că dispozițiile art. 6 par. 2 din Convenție impun ca orice reprezentant al statului să se abțină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se reproșează, înainte ca vinovăția acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Norma convențională evocată nu ar putea fi invocată spre a împiedica autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar le impune să procedeze cu toată grija și rezerva comandate de respectarea prezumției de nevinovăție, în acest sens având o importanță deosebită alegerea termenilor prin care reprezentanții statului formulează declarații înainte ca o persoană să fie judecată și recunoscută vinovată, prin hotărâre definitivă, de săvârșirea unei infracțiuni.

În speță, reclamantul a pus în discuție trei comunicate de presă ale M.P., or, față de termenii în care au fost formulate, acestea depășesc limitele unei simple informări a opiniei publice cu privire la faptele de care era acuzat reclamantul, inducând certitudinea vinovăției acestuia – pag. 9 considerente decizie atacată.

Astfel, conform situației de fapt reținută instanțele anterioare, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 Cod procedură civilă, nu se poate reaprecia probatoriul administrat în sensul arătat de recurent cu consecința înlăturării reținerilor instanțelor anterioare față de modul de interpretare și apreciere în speța a prezumției de nevinovăție, a stării de sănătate a reclamantului, a efectelor produse de urmărirea penală începută împotriva reclamantului în plan profesional. Chiar dacă recurentul susține că reclamantul nu ar fi fost lipsit de venituri pe durata urmăririi penale, realizând venituri de la mai mulți angajatori, se poate reține că, reclamantul a întreprins eforturi să obțină aceste servicii, fiind nevoit să-și asigura subzistența, lucru de apreciat în contextul în care persoanei în cauză nu i se făcea o publicitate favorabila în rândul publicului comun.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge recursul formulat de M.P. – P.T.B. declarat atât prin Prim Procurorul instituției cât și de procurorul de caz în temeiul art. 45 din Cod procedură civilă.

În ceea ce privește recursul declarat de M.P. P.I.C.C.J., instanța constată că motivele de recurs invocate de acesta se regăsesc în motivele de recurs promovate de recurentul M.P.- P.T.B. dar și în cadrul cererii de recurs formulată de Statul Roman, astfel că instanța de recurs nu va mai relua argumentele expuse pentru soluționarea motivelor de recurs deja analizate .

Criticile vizând reținerea greșită a încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, sunt comune cu cele formulate de ceilalți pârâți și analizate în recursul acestora, situație în care reluarea analizei problemei de drept pe care o ridică nu se mai impune.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul susține că acesta este mult prea mare, în jurisprudența Curții Europene acordându-se despăgubiri mult mai mici pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului. Totodată, contestă, cu trimitere la probele administrate, aprecierile instanțelor anterioare în sensul că încălcarea duratei rezonabile a procesului a produs efecte directe asupra situației reclamantului în planul stării de sănătate, în plan psihologic și sub aspectul relațiilor de familie.

Susținerile referitoare la jurisprudența CEDO pun în discuție aplicarea la speță a criteriului echității.

Nu se poate însă reține că instanța de apel nu a aplicat acest criteriu în înțelesul dat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât tocmai în considerarea lui a procedat la reducerea cuantumul daunelor morale, de la 27.000 lei daune morale și 72.164 lei daune materiale cât se stabilise la fond, la 7000 lei, daune morale, respingând daunele materiale, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă, care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de reclamant, ținând seama de drepturile ce i-au fost încălcate în dosarul penal (nu doar durata rezonabilă a procesului, ci și prezumția de nevinovăție) și consecințele negative suportate din această cauză.

În ce privește susținerile prin care se contestă consecințele negative reținute de instanța de apel ca fiind suportate de reclamant urmare a duratei nerezonabile a procesului, acestea pun în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 Cod procedură civilă prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru aceste considerente, instanța de recurs va respinge și recursul formulat de acest recurent ca nefondat.

În legătură cu recursul declarat de recurentul reclamant M.B., instanța constată că nu este fondat. Prin acest recurs recurentul critică modul de evaluare a prejudiciului moral si cuantumul despăgubirii acordate, susținând ca trebuie admisă în tot cererea în despăgubiri. Deși își întemeiază în drept recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, motive de nelegalitate, din expunerea motivelor de recurs rezultă că se tinde la o reevaluare a probatoriului administrat și la modificarea stării de fapt cu consecința admiterii în tot a pretențiilor reclamantului atât cu titlu de daune morale cât și cu titlu de daune materiale – diferența dintre salariul net al unui asistent judiciar și salariul efectiv încasat de recurent în perioada în care a fost suspus urmăririi penale – ori acest control asupra netemeiniciei unei hotărâri nu este permis în recurs.

Pentru argumentele expuse anterior, odată cu evaluarea motivelor de recurs invocate de ceilalți recurenți prin care se aduceau critici față de criteriile de evaluare a prejudiciului în sensul diminuării despăgubirilor acordate, la fel se pot invoca aceleași argumente expuse de instanța de recurs pentru care au fost înlăturate aceste critici de recurs, dar pentru respingerea criticilor recurentului în sensul majorării câtimii despăgubirii acordate.

Pentru aceste considerente, având în vedere că instanța de apel a stabilit corect și cuantumul cheltuielilor de judecată, în favoarea acestui reclamant, raportat la pretențiile admise, instanța de recurs va respinge ca nefondat si recursul declarat de recurentul reclamant.

Față de soluția adoptată în cadrul recursului, instanța va respinge cererea recurentei D.E. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, în temeiul art. 274 alin. 1 și art. 277 Cod procedură civilă.