Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 9628 din 21 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr.7904 pronunţată la data de 12.07.2012 a Tribunalului Cluj a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Cluj în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al comunei Chiuiesti şi în consecinţă a fost anulată HCL
nr.25/2011 emisă de pârât privind stabilirea taxelor pentru utilizarea temporară a locurilor publice din comună.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că potrivit prevederilor OG nr.43/1997 consiliul local poate stabili taxa de parcare pentru toate vehiculele indiferent de categoria lor, doar pentru drumurile de interes local, cu avizul consiliului judeţean şi doar dacă a amenajat special un loc de parcare.
Tot astfel reţine instanţa că în cazul în care sunt amenajate zone speciale pentru comercializarea produselor în condiţiile indicate de HG nr.348/2004 administratorul acestor zone ar putea percepe tarife.
Totodată se reţine de instanţă că nu se poate îngrădi activitatea prestatorilor de servicii şi nici instituii condiţii discriminatorii. Mai mult aceste taxe stabilite prin HCL nu sunt prevăzute de Codul fiscal, neexistând nicio prevedere legală care să dea acest drept de instituire unei astfel de taxe şi neputând fi încadrate la taxe speciale deoarece autoritatea locală nu oferea nici un serviciu public în compensare.
împotriva soluţiei arătate a declarat recurs pârâtul solicitând în principal admiterea acestuia casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe iar în subsidiar admiterea, modificarea în totalitate a hotărârii în sensul anulării cererii.
În susţinerea celor solicitate se arată că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile sale, este dată cu aplicarea greşită a legii. Astfel în dezvoltare se arată că prin întâmpinare a arătat că acţiunea este semnată de o altă persoană decât prefectul, că potrivit art.3(2) din HG nr.460/2006 în lipsa prefectului atribuţiile acestuia se asigură de către subprefectul desemnat prin ordin al prefectului iar la doar nu exista o dovadă că s-ar fi transmis dreptul de reprezentare prin modalitatea prevăzută de lege. Or, în atare situaţie instanţa trebuia să anuleze cererea.
Tot astfel arată recurentul că nu există nicio menţiune sau consemnare în cuprinsul sentinţei cu privire la motivele pentru care s-a respins cererea de verificarea legalităţii semnării acţiunii de către persoana care nu a fost desemnată cu asemenea atribuţii prin ordin al prefectului” acest fapt echivalând cu necercetarea fondului.
Mai arată recurentul că în mod greşit intimatul a apreciat că prin HCL nr.25/2011 se doreşte perceperea taxelor pentru ocuparea zonei drumului public. Aşa cum rezultă din hotărâre taxa se stabileşte pentru ocuparea temporară a domeniului public şi nici într-un caz a zonei drumului aşa cum este definită de art.14 din OG nr.43/1997. În plus potrivit dispoziţiilor art.6 alin.3 din OG nr.99/2000 exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiilor publice locale cu respectarea regulamentelor proprii şi a planurilor de urbanism singura intervenţie a autorităţii publice în activitatea de exercitare a activităţii de comercializare în zone publice este dată de prevederile arătate. Taxele stabilite se referă strict la activităţile desfăşurate de comercianţi pentru utilizarea temporară a domeniului public.
Analizând argumentele aduse în recursul declarat prin prisma actelor dosarului a normelor juridice incidente şi a art.304 C.pr.civ., Curtea reţine că acestea nu pot conduce la casarea sau modificarea hotărârii atacate.
În acest sens se reţine ca un prim aspect adus constă în aceea că cererea trebuia anulată deoarece a fost semnată de o altă persoană decât prefectul iar un act care să ateste transmiterea dreptului de reprezentare subprefectului nu exista, Susţinerea nu poate fi reţinută deoarece în recurs a fost depus ordinul nr.422 din 22.11.2010 prin care
subprefectului i-au fost delegate atribuţiile exercitate în numele prefectului. Ori în atare situaţie susţinerea recurentului se vădeşte nefondată şi va fi respinsă.
Un alt argument adus constă în aceea că hotărârea nu este motivată. Nici această susţinere nu poate fi primită deoarece prin hotărâre a fost expusă situaţia de fapt şi prezentate argumentele în drept avute în vedere la adoptarea soluţiei .
În fine un alt argument constă în aceea că hotărârea ar fi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Susţinerea de asemenea nu poate fi primită. Actul normativ în temeiul căruia a fost adoptată hotărârea respectiv Legea nr.215/2001 prin dispoziţiile sale prevede că autoritatea deliberativă – consiliul local are iniţiativa şi hotărăşte în problemele de interes local cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi. În condiţiile OG nr.43/1997 autorităţile administraţiei publice locale împreună cu alte instituţii au obligaţia de a reglementa circulaţia, staţionarea vehiculelor, de a asigura locuri speciale amenajate în afara benzilor de circulaţie iar administratorul drumului stabileşte tarife, excepţii de la plata, care se aprobă prin hotărâri ale consiliilor locale cu avizul consiliului judetean pentru drumuri de interes local. Cu alte cuvinte autoritatea locală poate aproba taxe, tarife pentru vehicule stabilite de administrator pentru locuri amenajate dacă au avizul consiliului judeţean. Un atare aviz în cauză nu există iar prin hotărâre nu se indică categoria locului dacă este vorba de amenajare, dacă este vorba de o excepţie în privinţa unor vehicule. O specificare nu se face nici în expunerea de motive iar alte acte care să ateste situaţia nu sunt cuprinse în preambulul hotărârii adoptate. Ori în aceste circumstanţe în lipsa avizului în mod corect s-a reţinut de prima instanţă că hotărârea adoptată este nelegală.
Legat de aceasta se poate susţine că prin expunerea de motive adoptarea hotărârii a fost justificată prin aceea că în nenumărate cazuri nu s-au putut efectua lucrări de curăţare a drumurilor deoarece pe acostamente şi peste carosabil erau parcate diverse autovehicule.
Justificarea adusă nu poate fi reţinută ca motiv de considerare a legalităţii hotărârii deliberativului câtă vreme aceasta nu a fost dată cu respectarea normelor ce impuneau avizul. Pe de altă parte nu trebuie omis că pentru parcare staţionarea regulamentară, pot fi luate măsuri contravenţionale de către autorităţile competente. Aşadar faţă de normele menţionate reţinerile instanţei nu pot fi considerate greşite .
Greşite nu sunt nici reţinerile instanţei în privinţa celorlalte dispoziţii ale HCL. Sub acest aspect trebuie arătat că potrivit actului normativ mai sus menţionat Legea nr. 215/2001 proiectele şi hotărârile înscrise pe ordinea de zi nu pot fi dezbătute dacă nu sunt însoţite de raportul compartimentului de resort în cadrul aparatului de specialitate şi de raportul comisiei de specialitate care sa justifice masura. Un astfel de raport de specialitate nu există la dosar .Prin urmare în lipsa acestuia si a avizului cerute nu se poate vorbi de o respectare a normelor în privinţa adoptării hotărârii.
Evident se susţine că exercitarea activităţilor comerciale în condiţiile OG nr.99/2000 este supusă acordului autorităţilor locale cu respectarea regulamentelor proprii şi a planurilor de urbanism. Susţinerea nu poate fi primită deoarece pe lângă faptul că acesta nu poate înlocui actele cerute de norme la dosar nu a fost depus regulamentul planul de urbanism , sau alt act care să ateste o delimitare a zonei sau de amenajare. Ori în lipsa actelor şi a celor instituite de norme susţinerile se vădesc nefondate şi vor fi respinse.
Aşadar faţă de cele arătate constatând că nu sunt motive întemeiate, în baza art.312 C.pr.civ., Curtea va da o soluţie de respingere a recursului declarat. (Judecător Floarea Tămaş)
