SENTINŢA CIVILĂ NR.8146/06.11.2009
Uzucapiune; Joncţiunea posesiilor ;Exercitare posesie sub nume de proprietar, versus stăpânire materială cu titlu precar
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 03.03.2009, reclamanta PM a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, sector 6 în suprafaţă de 488 m2.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul sus-menţionat a fost stăpânit de părinţii săi RS si RF, sub nume de proprietar, începând cu anul 1966 şi până la decesul acestora, în anul 1988. După decesul acestora, a exercitat o posesie utila asupra terenului menţionat si exercit aceasta posesie si in prezent, in calitate de fiica a acestora.
Aşadar, de 43 de ani, împreună cu părinţii săi, a exercitat asupra terenului sus-menţionat o posesie utila, neviciata, ce a reunit cele doua elemente constitutive ale posesiei: corpus (elementul material al posesiei) şi animus (elementul intenţional), din moment ce împreună cu părinţii săi a efectuat in toata aceasta perioada acte materiale de stăpânire efectiva: împrejmuire, curăţare, arare, săpare si cultivare a terenului, s-au comportat si au fost percepuţi de vecini ca nişte adevăraţi ai terenului.
Cu privire la calitatea procesuala pasiva a Municipiului Bucureşti prin Primarul General s-a arătat că din relaţiile obţinute de la Primăria Sectorului 6 Bucureşti rezulta ca in Registrul cadastral al posesorilor, pentru terenul sus-menţionat figurează ca posesor fostul CRAL Giuleşti. In aceste condiţii, calitate procesuala pasiva intr-un proces in uzucapiune nu poate avea decât unitatea administrativ-teritoriala locala, terenul sus-menţionat aflându-se in domeniul privat al acesteia. Au fost invocate prevederile art. 477 coroborat cu art. 3 alin. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, conform căruia „domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. IV din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean”.
Terenul a fost evaluat provizoriu la suma de 5 000 lei, întrucât acesta se afla intr-o zona inundabila, fiind impropriu construirii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1846-1862 C.civ., art. 1890 C.civ.
2. Poziţia procesuală a pârâtului
Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de către Primarul General Sorin Mircea Oprescu, a formulat întâmpinare (f.14), prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
In motivare a arătat că uzucapiunea (sau prescripţia achizitiva) este un mod originar de dobândire a proprietăţii, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul şi condiţiile prevăzute de lege. Pentru a-si produce efectele sunt necesare unele condiţii: posesia, împlinirea termenului, buna credinţa, justul titlu si mai ales existenta unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis).
Conform art. 1849 C.civ. “nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.
In speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru a uzucapa, iar un uzurpator nu poate fi considerat un bun proprietar.
Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale asupra unui bun, prin posedarea neîntrerupta a acelui lucru, in tot timpul si in condiţiile fixate de lege. Posesia neviciată exercitată intr-o anumita perioada de timp, conform art. 1847 si art. 1890 C.civ. trebuie opusă fostului proprietar al bunului, uzucapiunea fiind o sancţiune imperativa a acestuia, care a dat dovada de lipsa de diligenta si prudenta in conservarea dreptului de proprietate. Intr-un cuvânt posesia trebuie sa fie neviciata.
Ea urmăreşte sancţionarea proprietarului care se manifestă pasiv faţă de bunul său, care se afla în posesia altei persoane, şi nu pe proprietarul care se afla în posesia bunului. Prin urmare nu exista pasivitate când posesia este exercitată de proprietar.
Joncţiunea posesiilor in spiritul art. 1860 C.civ. operează in cazul in care posesiile au fost exercitate de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate, deoarece numai intr-o atare situaţie are sens unirea lor, iar nu si in cazul in care, fiind titular de drept, o persoana poate, oricum sa transmită dreptul sau fără a fi necesara invocarea uzucapiunii.
Cel care invoca uzucapiunea, poate uni posesia exercitata de el cu aceea exercitata de autorul sau, prin se înţelege numai persoana care, ca si cel ce invoca uzucapiunea, nu este titulara de drept real.
Daca terenul posedat de o persoana in condiţiile prevăzute de art. 1846 C.civ. si 1847 C.civ. a fost trecut la stat prin decret de expropriere, posesia utila s-a întrerupt din momentul emiterii decretului, deoarece din acel moment posesiunea s-a transformat intr-o detenţie precara. Chiar daca autorii reclamantei cat si aceasta au continuat sa posede bunul, a intervenit întreruperea prescripţiei.
In ceea ce priveşte invocarea Certificatului de calitate de moştenitor de care se prevalează reclamanta, se exclude titlul “pro herede” deoarece acest titlu face sa se transmită de la autor la succesorul universal, nu un bun determinat, ci o universalitate de bunuri. De altfel, chiar enumerarea demonstrativa făcuta de art. 1897 C.civ cuprinde numai actele cu titlu particular (vindere, schimb), si nu cu titlu universal (fiind un bun comun tuturor moştenitorilor care au fiecare un drept indiviz in cum este titlul pro herede), acest titlu putând fi invocat numai fata de terţe persoane.
Totodată, anterior anilor 1989, proprietatea statului era inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă, iar bunurile imobile aparţinând acesteia nu puteau fi dobândite prin prescripţia achizitivă. Prin urmare, odată cu trecerea terenului de 180 m2 în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, dreptul de proprietate asupra acestuia poate fi dobândit prin uzucapiune, iar termenul de 30 de ani defipt de lege începe să curgă din acel moment deoarece posesia exercitată anterior nu poate avea efect achizitiv, fiind realizată asupra unor bunuri supuse regimului de inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate specific proprietăţii de stat înainte de anul 1989. Nefiind îndeplinit termenul de 30 de ani în care trebuie exercitată posesia utilă, se solicită respingerea acţiunii ca nefondate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115-118 C.pr.civ.
3. Cererea de intervenţie în interes propriu
Intervenienta EL a formulat în temeiul art. 49 – 50 C.pr.civ. cerere de intervenţie in interes propriu in contradictoriu cu celelalte părţi din prezentul dosar, solicitând să se respingă cererea reclamantei PM, ca nefondata si neîntemeiată, să se constate intervenienta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului in suprafaţa de aproximativ 500 mp situat in continuarea terenului in suprafaţa de 300 mp făcând un tot unitar, situat în municipiul Bucureşti str. Sadinei nr. 18 A , sector 6, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, intervenienta a arătat că a fost proprietara suprafeţei de 300 mp teren intravilan (curţi construcţii ) pe care se afla si un imobil casa de locuit conform sentinţei civile nr. 296/17.01. 1997 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti. In anul 2008 a înstrăinat imobilele susmenţionate (teren in suprafaţa de 300 mp si imobilul casa), rămânând cu suprafaţa de 500 m2 asupra căreia solicită să se constate ca este proprietară prin uzucapiune.
Intervenienta a mai arătat că a avut o posesie paşnica şi liniştita din anul 1975, fiind gradina casei sale, pentru aceasta suprafaţa de teren a achitat impozitele şi taxele locale, iar reclamanta a formulat cerere cu rea-credinţa încălcând dispoziţiile art. 723 din C.pr.civ. Daca i s-ar admite o astfel de cerere, nu numai ca s-ar crea un precedent împotriva dispoziţiilor legale, dar s-ar crea o instabilitate a raporturilor juridice.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 49 – 50 C.pr.civ., art. 1890 C.civ.
4. Aspecte procesuale
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 08.05.2009, instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 49 C.pr.civ., a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de EL, având în vedere că aceasta urmăreşte obţinerea pentru sine a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, nr. 18A, ce face obiectul judecăţii, precum şi faptul că intervenientul principal EL invocă un drept propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, ca şi reclamanta.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.812,35 lei şi 5 lei timbru judiciar.
Cererea de intervenţie în interes propriu a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 384 de lei şi timbru judiciar de 5 lei. Prin încheierea pronunţată în data de 23.10.2009 a fost admisă cererea de acordare de facilităţi fiscale la plata taxei de timbru formulată de petenta EL, partea fiind scutită în temeiul art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr. 51/2008 de plata taxei judiciare de timbru în valoare de 3.428,35 lei stabilite prin încheierea din data de 19.06.2009.
În temeiul art. 167 C.proc.civ., instanţa a încuviinţat pentru toate părţile proba cu înscrisuri şi interogatoriul (104-106), iar pentru reclamantă şi intervenientă proba testimonială cu câte doi martori (f.107-110) şi proba cu expertiză tehnică judiciară de specialitate topografie (f.90), având ca obiective identificarea terenului, stabilirea amplasamentului, vecinătăţilor, a suprafeţei, evaluarea imobilului în funcţie de valoarea de circulaţie actuală şi descrierea completă, inclusiv lămurirea situaţiei de fapt cu privire la existenţa sau inexistenţa vreunei construcţii.
În cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse în copie următoarele: adresa Primăriei Sectorului 6 nr. 25219/14.11.2008, certificatul de calitate moştenitor succesiv nr. 12 eliberat de B.N.P., carte de identitate PM, adresa nr. 3679/17.03.2009 a Serviciului de Evidenţă a Proprietăţii, adresa nr. 2130/16.03.2009 a Direcţiei Juridic, Contencios, Legislaţie, adresa nr. 161568/2009 a OCPI, adresa nr. 10892/07.04.2009 a Serviciului – Fond Funciar, adresa nr. 1206/07.04.2009 a Biroului Concesionări şi Vânzări Legea 85, adresa nr. 1456/08.04.2009 a Direcţiei Utilităţi Publice, adresa nr. 542/06.04.2009 a S.C. Orizont S.A., adresa nr. 10892/07.04.2009 a Primăriei Sector 6, adresa nr. 106-9-02408/10.04.2009 a Serviciului Public pentru Finanţe Publice Locale, înscris intitulat „Chitanţă de vânzare-cumpărare” din data de 15.07.1966, ordonanţă preşedinţială formulată pe cale separată de EL plângere penală prealabilă, petiţie D.G.P.M.B., adresa nr. 106-9-02802/05.05.2009 a Serviciului Public pentru Finanţe Publice Locale, înscris intitulat „Chitanţă de vânzare-cumpărare” din data de 15.07.1966, declaraţie în vederea impunerii fiscale, referat nr. 76365/21.11.1978, sentinţa civilă nr. 2278/14.08.2008 a Judecătoriei Răcări, sentinţa civilă nr. 296/17.01.1997 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, fotografii depuse de intervenientă, adrese emise de M.I.R.A – Arhivele Naţionale, adresa nr. 018-6-05810/05.07.2009 a Serviciului Public pentru Finanţe Publice Locale, adresa nr. 8048/959/17.06.2009 a Serviciului Cadastru, adresa nr. 13012/06.04.2009 a Direcţiei Juridic, Contencios, Legislaţie, adresa nr. 163-9-01560/25.03.2009 a Serviciului Public pentru Finanţe Publice Locale.
5. Starea de fapt
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine, în fapt, că terenul asupra căruia reclamanta şi intervenienta în interes propriu solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune este situat în sect. 6, Bucureşti, în suprafaţă de 363 m2, având următoarele vecinătăţi şi dimensiuni ale laturilor: la Nord pe latura A-B de 26,24 m.l. corpul de proprietate format din teren situat în str. C, aparţinând lui MI şi corpul de proprietate format din teren situat în C, fără număr şi proprietar necunoscut; la Sud pe latura C-D de 25,62 m.l. strada Si; la Est pe latura B-C de 14,55 m.l. corpul de proprietate format din teren din str. S, nr. 18 aparţinând lui EL; la Vest pe latura D-A de 13,19 m.l. str. Podul I. Toate aceste coordonate, precum şi reprezentarea lor grafică se regăsesc în raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 7597/27.05.2009 administrată în cursul procesului (filele 90-95).
Imobilul litigios din prezenta cauză este evaluat prin raportul de expertiză la suma de 128.256,97 lei şi este un teren situat în intravilanul sectorului 6 al Municipiului Bucureşti.
Deşi potrivit verificărilor efectuate din oficiu, imobilul s-ar fi aflat în evidenţele INT ICRAL Giuleşti în anul 1986 (f.31), nu există vreun act din care să rezulte că o persoană fizică sau juridică a fost expropriată vreodată. De altfel, prin adresa nr. 542/06.04.2009, S.C. Orizont S.A., continuatoare în drepturi a INT ICRAL Giuleşti, a învederat instanţei că nu deţine acte cu privire la acest imobil (f.34).
În pofida adreselor efectuate din oficiu de către instanţă către autorităţile publice competente şi a răspunsurilor depuse la dosar, nu există certitudinea că numitul DV ar fi fost adevăratul proprietar al bunului. În acest sens, reclamanta nu a înfăţişat relaţii sau înscrisuri din care să rezulte calitatea acestuia de proprietar la momentul încheierii contractului intitulat „Chitanţă de vânzare cumpărare”. Reclamanta a depus în schimb la dosar copie de pe răspunsul primit de la M.I.R.A – Arhivele Naţionale, care atestă faptul că numitul DV nu se află înscris în registrele agricole din anii 1951-1955, respectiv 1959-1963 (f.125-127), ceea ce probează că reclamanta a depus diligenţe în a identifica adevăratul proprietar al imobilului litigios, demersul său nefinalizându-se însă cu identificarea acestuia.
Instituţii legale incidente
Uzucapiunea de lungă durată reprezintă un mod de dobândire al dreptului de proprietate privată asupra unui bun imobil, prin care un posesor neproprietar, bazându-se pe faptul posesiunii sale utile şi neîntrerupte timp de 30 de ani, devine cu efect retroactiv proprietar al imobilului, proprietarul neposesor pierzând concomitent dreptul de proprietate în beneficiul celui dintâi.
În acest sens, art. 1837 C.civ. arată că prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sub condiţiile determinate prin această lege, acestea fiind chiar posesia utilă şi termenul general de prescripţie de 30 de ani pentru ipoteza uzucapiunii de lungă durată.
Conform art. 645 C.civ., proprietatea se dobândeşte, între altele, şi prin prescripţie.
Calitatea procesual pasivă a pârâtului
Instanţa va analiza mai întâi dacă pârâtul din prezenta cauză întruneşte calitatea de proprietar neposesor, căci numai în contradictoriu cu adevăratul proprietar al terenului uzucapiunea ar putea să producă în patrimoniul acestuia efectul extinctiv de proprietate, în beneficiul posesorului neproprietar. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât uzucapiunea este nu doar un mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, ci reprezintă în mod indirect şi o sancţiune pentru fostul proprietar care, rămas în pasivitate pentru un timp îndelungat, a permis unui posesor neproprietar să se comporte ca un adevărat proprietar.
În aceste condiţii, respingerea cererii pe temeiul că Municipiul Bucureşti ar fi o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă ar însemna lipsirea reclamantei de orice posibilitate de valorificare a drepturilor sale – care ar putea constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în unele cauze deduse judecăţii sale, Curtea Europeană a reţinut existenta unui drept protejat de Convenţie din situaţii de fapt, cu mare persistenţă în timp. Având a se pronunţa cu privire la existenţa dreptului de proprietate asupra unor terenuri, instanţa europeană a arătat că „ea acordă o deosebită importanţă dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, datorită absenţei (…) unor planuri cadastrale şi imposibilităţii înscrierii proprietăţii în registrele de publicitate imobiliară” (a se vedea, spre exemplu, cauza Sfintele Mănăstiri c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).
În cauză, dat fiind că nici un alt proprietar nu a putut fi identificat, reclamanta sau intervenienta s-ar afla în imposibilitate de valorificare a drepturilor lor rezultând dintr-o îndelungată stăpânire a unui teren din cauza lipsei unei activităţi coerente a statului privind imobiliară referitoare la înscrierea dreptului de proprietate. Or, apărarea efectivă a dreptului de proprietate impune şi adoptarea unor măsuri pozitive de protecţie, ce semnifică existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor statale competente, acolo unde există o legătură între măsurile pe care un reclamant le-ar putea aştepta în mod legitim de la acestea, raportate la exercitarea prerogativelor conferite de stăpânirea unui bun. Aceasta ar fi însemnat inclusiv obligaţia de a reglementa şi implementa activitatea privind publicitatea imobiliară în aşa fel încât să permită instanţelor naţionale să soluţioneze în mod eficace şi echitabil orice eventual litigiu referitor la un teren cu privire la care reclamanţii au cel puţin o speranţă legitimă de a obţine dreptul de proprietate cu privire la un teren (speranţă legitimă decurgând dintr-o îndelungată stăpânire, de care legea leagă producerea unor efecte juridice).
Prin urmare, nu rămâne decât ca instanţa să constate că, atunci când reclamantul dintr-o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune depune diligenţe rezonabile pentru identificarea adevăratului proprietar şi, cu toate acestea, nu reuşeşte să-l identifice, intră în aplicare prezumţia simplă că bunul respectiv nu a avut niciodată un proprietar şi, ca atare, unitatea administrativ-teritorială în circumscripţia căreia se află situat ar fi singura care ar putea invoca un drept asupra acestuia (art. 1199 C.civ.).
Această calitate procesuală pasivă atribuită în mod forţat statului, chiar atunci când acesta neagă prezumţia de proprietate ridicată împotriva sa, are susţinere în dispoziţiile legale.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.
Bunurile fără stăpân intră, potrivit art. 477 C.civ. coroborat cu art. 25 din Legea nr. 213/1998, în domeniul privat al statului sau unităţii administrativ-teritoriale. În acelaşi timp, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 prevede că terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului.
Aşadar, prin raportare la dispoziţiile legale citate, rezultă că asupra bunului imobil din prezenta cauză, neavând cunoscut niciun titular al dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, persoană fizică sau juridică, şi aflându-se în intravilanul Municipiului Bucureşti, se prezumă că numai unitatea administrativ-teritorială ar putea opune un drept, motiv pentru care instanţa constată că pârâtul Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în prezenta acţiune, fără ca hotărârea să fie opozabilă unui terţ care nu a fost parte în procedura de faţă şi care îşi dovedeşte calitatea de proprietar.
Asupra prescriptibilităţii achizitive a bunului imobil
În ceea ce priveşte imprescriptibilitatea achizitivă a bunului imobil, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa urmează să constate că terenul în cauză este prezumat a fi în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale nu pentru că s-ar fi aflat anterior anului 1989 în proprietate de stat, ci pentru că în mod rezonabil nu s-a putut determina dacă a existat vreodată un proprietar al acelui teren.
Aşadar, împrejurarea că proprietatea de stat dinainte de 1989 era inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă nu are nicio înrâurire asupra soluţiei ce va fi dată în prezenta cauză, căci imobilul este prezumat a fi fost de la origini până în prezent numai în proprietatea privată a unităţii-administrativ teritoriale, neexistând nici măcar un indiciu în sensul că s-ar fi aflat vreodată în domeniul public.
Prin decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. IV din 16 ianuarie 2006 s-a statuat că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
Prin cele două texte de lege terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a atribuţiei de dispoziţie din conţinutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenurilor. Ca urmare, după abrogarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, fiind înlăturată interdicţia dobândirii terenurilor în alt mod decât prin succesiune legală, posesorii acestora au devenit îndreptăţiţi să solicite instanţelor de judecată să constate că au dobândit drept de proprietate asupra acelor terenuri.
Asupra condiţiilor de fond ale prescripţiei achizitive
Instanţa urmează să constate că reclamanta a exercitat o posesie utilă alături de autorii săi mai bine de 30 de ani, pe când intervenienta în interes propriu a exercitat doar o detenţie precară, pe care nu a dovedit că ar fi intervertit-o într-o posesie utilă.
Potrivit art. 1846 alin. 2 C.civ. posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru, iar art. 1854 C.civ. prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Reclamanta este unica succesoare legală şi universală a părinţilor săi, defuncţii RF şi RN (potrivit certificatului de calitate moştenitor succesiv nr. 12 eliberat de B.N.P. Elena Gabriela, fila 6), care au încheiat cu numitul DV un înscris numit „Chitanţă de vânzare-cumpărare” din data de 15.07.1966, în temeiul căruia acesta din urmă vinde autorilor reclamantei un teren în suprafaţă de 330 m2, situat în str. S, nr. 18A (fila 51).
Instanţa reţine că înscrisul de la fila 51 reprezintă doar o transcriere a unui act original. Potrivit art. 1172 C.civ., actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante. În cazul de faţă, înscrisul nu cuprinde semnături olografe ale părţilor, ci menţiuni din care rezultă fără echivoc că este o transcriere („ss/indescifrabil”). Cu toate acestea, instanţa reţine, în condiţiile art. 1197 C.civ., că reprezintă un început de dovadă scrisă, ce poate fi unit cu proba testimonială pentru a dovedi dobândirea posesiei de către autorii reclamantei.
Contractul, nefiind încheiat cu solemnităţile cerute de lege pentru formarea sa valabilă ca şi vânzare-cumpărare, nu a fost apt să transmită proprietatea asupra imobilului.
Autorii reclamantei, RF şi RN, au intrat în stăpânirea materială efectivă a terenului aproximativ la acelaşi moment în care au încheiat convenţia intitulată „Chitanţă”, în data de 15.07.1966. Că intrarea lor în stăpânirea materială a imobilului a avut loc atunci este dovedită de relaţiile primite de la Primăria Sectorului 6 Bucureşti – S.P.F.P.L, prin care s-a comunicat instanţei că asupra terenului nu s-a deschis rol fiscal, dar că în anul 1966 în arhiva instituţiei a fost depusă în vederea impunerii fiscale copie de pe înscrisul prin care autorii reclamantei ar fi dobândit terenul de la numitul DV (f.51).
Totodată, martorii propuşi spre audiere de reclamantă au declarat că autorii reclamantei au intrat în stăpânirea bunului imediat ce au încheiat contractul cu DV (filele 107-108). Astfel, martorul MŞ, care declară că este vecin cu reclamanta şi fost vecin cu autorii reclamantei, a afirmat că vânzarea bunului a avut loc cândva prin anii 1965-1966, cumpărătorii intrând imediat în posesia bunului. Celălalt martor propus de reclamantă, Mircea Ion, declară că locuieşte în vecinătatea terenului litigios încă din 1967 şi că la momentul la care s-a mutat autorii reclamantei erau deja acolo.
Declaraţiile martorilor propuşi de intervenientă nu au a fi reţinute sub acest aspect, căci aceştia s-au mutat în vecinătatea imobilului la intervale mari de timp după anul 1966, când autorii reclamantei intraseră deja în stăpânirea materială a bunului. Martorul OM s-a mutat în zonă din anul 1974-1975, iar martora EI o cunoaşte pe intervenientă din 1985, conform declaraţiilor date de aceştia (filele 109-110).
Instanţa priveşte cu rezervă declaraţiile martorilor propuşi de intervenientă, dat fiind că în declaraţiile acestora apar contradicţii de natură a pune sub semnul îndoielii fiabilitatea memoriei acestora în privinţa datelor calendaristice, cu relevanţă majoră în litigiul de faţă.
Conform psihologiei judiciare, martorul poate greşi asupra unor împrejurări, dar poate spune adevărul cu privire la celelalte părţi ale depoziţiei. Concluzia nu trebuie să determine raţionamentul că o eroare minimă, cu o importanţă redusă, odată făcută, înseamnă că martorul a mai greşit şi-n celelalte părţi ale mărturiei de o importanţă reală pentru cauză, însă dacă eroarea este grosieră, vizibilă, printr-un element intrinsec, de natură a modifica datele în care se circumscrie cauza, aceasta se răsfrânge asupra întregii mărturii, fiind de natură a o discredita.
Pentru a fi în măsură să discrediteze întreaga mărturie, eroarea trebuie să poarte asupra unor împrejurări esenţiale, care datorită importanţei lor trebuia să fi fost percepute şi păstrate în memoria martorului în mod necesar. Existenţa unui număr mare de contradicţii, chiar având un efect limitat la anumite împrejurări, este în măsură să pună sub semnul întrebării veridicitatea întregii mărturii.
Din analiza declaraţiei martorei EI (f.110) rezultă contradicţii în privinţa unor împrejurări importante, cum ar fi data de la care o cunoaşte pe intervenientă. Astfel, iniţial martora a declarat că o cunoaşte pe intervenienta EL din anul 1985, afirmând ulterior că ştie că aceasta ocupă terenul de 40 de ani, apoi că a vizitat-o pe intervenientă o dată la două zile, de 45 de ani încoace, iar apoi că pe terenul respectiv nu exista nicio casă de când o cunoaşte pe intervenientă. Dată fiind nesiguranţa cu care martora a relatat instanţei succesiunea în timp a evenimentelor, vârsta înaintată a acesteia, relaţia de prietenie cu intervenienta şi faptul că multe din informaţiile oferite erau cunoscute de la intervenientă, fiind posibil să fi fost influenţată indirect prin sugestie, instanţa va înlătura declaraţia cu privire la aceste aspecte contradictorii.
Declaraţia martorului OM (f.109), propus de intervenientă, este la fel de nesigură şi contradictorie, deşi nu ar trebui să existe controverse cu privire la caracteristici concrete ale terenului. Astfel, martorul afirmă iniţial că nu poate descrie interiorul curţii, întrucât nu putea vedea peste gard, deşi este foarte sigur cu privire la faptul că a ajutat la repararea gardului prin montarea unor plăci de BCA. Deşi data prăbuşirii casei construite de familia R rezultă cu destulă precizie din celelalte probe ca fiind anul 1977, în perioada cutremurului, martorul a afirmat că la data când s-a mutat în zonă (anii 1975 sau 1974) nu exista nicio casă pe terenul în cauză.
Aşadar, instanţa va reţine declaraţiile martorilor MŞ şi MI, care se coroborează cu înscrisurile aflate le dosar, din care rezultă că autorii reclamantei au început să exercite elementul material al posesiei (corpus) asupra terenului încă din anul 1966. În privinţa intenţiei autorilor reclamantei de stăpâni imobilul sub nume de proprietar (animus), aceasta rezultă cu claritate din chitanţa depusă la dosar (f.51) unită cu declaraţiile martorilor ascultaţi în cauză şi cu faptul că au depus declaraţii în vederea impunerii fiscale (f.66-67). Operaţiunea juridică a fost astfel concepută de părţile sale încât să transmită proprietatea, însă acest fapt nu s-a realizat, întrucât contractul a fost perfectat fără respectarea solemnităţilor cerute de lege.
Cum s-a dovedit că autorii reclamantei au început a stăpâni imobilul sub nume de proprietar din anul 1966, potrivit art. 1854 C.civ. ei sunt presupuşi că au exercitat posesia în tot acest timp, până în anul decesului lor, 1988 (fila 6), fiind necesară dovada contrarie în sensul că posesorii au început la un moment dat să posede pentru altul ori că au abandonat bunul. Nici intervenienta, după cum nici pârâtul, nu au făcut dovada că autorii reclamantei ar fi abandonat bunul sau ar fi încetat să mai posede sub nume de proprietar.
Sub acest aspect, instanţa constată, conform declaraţiei martorului MŞ, că începând cu anul 1978 până în anul 1980 autorii reclamantei au locuit în podul casei pe care au ridicat-o între timp pe acel teren, întrucât în urma inundaţiilor restul încăperilor deveniseră improprii pentru locuit. După anul 1980 aceştia s-au mutat în locuinţa de serviciu pe care au primit-o. Faptul că autorii reclamantei au părăsit imobilul din 1980, întrucât au primit de serviciu în urma prăbuşirii casei lor, este confirmat şi de martorul MI
Această realitate de fapt este atestată în parte şi prin înscrisul depus la dosar de Primăria Sectorului 6 Bucureşti – S.P.F.P.L. (fila 68), în care se arată că s-a închis în data de 22.12.1978 rolul fiscal pentru construcţia de paiantă ridicată pe terenul litigios, deoarece în cursul anului 1977 aceasta s-a prăbuşit în urma cutremurului. Aşadar, impulsul interior care i-a determinat pe autorii reclamantei să părăsească imobilul construit pe teren a fost lipsa unor condiţii proprii pentru locuire, construcţia din paiantă fiind demolată. Din această cauză, părăsirea imobilului începând cu anul 1980 nu a avut semnificaţia abandonării terenului, ci doar a construcţiei demolate. Terenul a rămas în continuare în posesia autorilor reclamantei şi ulterior anului 1980 a fost predat de autorii reclamantei către intervenientă în vederea cultivării lui, rodul culturii urmând să fie împărţit. Aşadar, deşi autorii reclamantei au predat elementul material al posesiei către intervenientă, animus-ul posesiei, elementul subiectiv, a fost păstrat până la decesul acestora în anul 1988.
În sprijinul acestei realităţi de fapt, răspunsul intervenientei de la întrebarea nr. 8, din cadrul interogatoriului ce i-a fost administrat în şedinţă publică (fila 105) că ar fi primit terenul în anul 1974 de la C.A.P., iar nu de la reclamantă, va fi înlăturat ca nefiind conform adevărului. Această realitate nu se sprijină decât parţial în afirmaţiile martorului propus de intervenientă, OM (fila 109), care a afirmat că intervenienta foloseşte terenul, dar nu i-a spus niciodată că este proprietară. Nici martora EI, propusă de intervenientă, nu a confirmat că terenul ar fi fost primit de intervenientă de la C.A.P, ci chiar contrariul, că ştie de la intervenientă că ar fi primit terenul de la tatăl reclamantei. Or, cum tatăl reclamantei a decedat în anul 1988, intervenienta nu ar fi putut începe să folosească terenul decât cel mai târziu în anul 1988.
Aşa fiind, instanţa reţine că autorii reclamantei au exercitat ulterior anului 1980 o posesie solo animo, având doar elementul intenţional al posesiei, până la decesul lor din anul 1988.
Sub aspectul posesiei exercitate de reclamantă asupra terenului ulterior decesului celor doi părinţi în anul 1988, instanţa ia act că aceasta a continuat posesia autorilor săi, exercitând în mod similar numai elementul intenţional al posesiei, elementul material fiind exercitat de intervenientă cu titlu precar. Că a fost aşa o arată chiar martora EI, atunci când învederează instanţei că la un moment dat a proprietara, referindu-se la reclamantă, pentru a culege zarzavaturile ce au fost cultivate de intervenientă pe terenul litigios. Martorii propuşi de reclamantă consolidează prin declaraţiile date veridicitatea acestei stări de fapt, ei afirmând că reclamanta s-a interesat în mod constant de felul în care terenul este îngrijit. Ca atare, trei din cei patru vecini, cei doi martori propuşi de reclamantă, respectiv martora EI propusă de intervenientă, recunosc că reclamanta PM s-a comportat vizavi de terenul litigios ca şi cum ar fi fost proprietar. Elocvent în acest sens este răspunsul intervenientei la interogatoriu, prin care a recunoscut că reclamanta şi autorii săi „veneau în vizită, să vadă ce a muncit” (f.105)
Stabilit fiind faptul că atât autorii reclamantei, cât şi reclamanta au exercitat o posesie sub nume de proprietar, înseamnă că intervenienta nu a putut exercita decât o stăpânire materială cu titlu precar, ce este prezumată de art. 1855 C.civ. ca atare, atâta vreme cât intervenienta nu a probat că a intervertit precaritatea în posesie. Art. 1853 alin. 1 prevede că actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar, pentru ca alin. 2 să arate că tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său.
În speţă, intervenienta a avut posibilitatea să cultive terenul litigios, tocmai pentru că posesorii acelui teren i-au îngăduit s-o facă. Însă simpla folosire a terenului în scop agricol, chiar unită cu faptul că intervenienta obişnuia să îngrijească de teren, curăţând de pildă şanţul de scurgere a apelor pluviale din faţa terenului, conform declaraţiei martorului OM, nu echivalează cu exercitarea unei posesii sub nume de proprietar. Actele materiale de simplă administrare sau conservare a bunului imobil nu pot doar prin sine să valoreze posesie. Şi un detentor precar are posibilitatea să administreze în numele altuia bunul ce nu-i aparţine, însă asta nu-l transformă într-un posesor.
Independent de situaţia de fapt reţinută, trebuie subliniat că intervenienta însăşi prin răspunsul la interogatoriu (f.104) nu a făcut decât să invoce tocmai detenţia sa precară, susţinând că „ar fi primit terenul de la Sfatul Popular şi de la C.A.P. ca să îl îngrădească şi să îl îngrijească, fără să primească titlu de proprietate, ci doar o hârtie ca să plătească anual taxe şi impozite la stat”. Primirea unui teren doar în folosinţă, iar nu în proprietate, conjugată cu plata de taxe pentru acest drept de folosinţă semnifică recunoaşterea calităţii de proprietar a statului şi, implicit, a detenţiei precare a celui ce „a primit” terenul, ce nu poate sta la baza prescripţiei achizitive în lipsa unei intervertiri.
Cât priveşte calităţile pe care posesia trebuie să le aibă pentru a fi aptă să fondeze uzucapiunea, instanţa constată în cauză că autorii reclamantei, cât şi reclamanta au exercitat o posesie utilă, aceasta fiind continuă, paşnică şi publică. Primele două calităţi ale posesiei sunt prezumate relativ, în sensul că, odată ce s-a dovedit că posesia a fost începută sub nume de proprietar, ea este prezumată că s-a exercitat fără discontinuităţi, respectiv într-un mod paşnic. Art. 1850 C.civ. dispune: continuitatea şi neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripţia, în acest sens că, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.
Prezumţia unui exerciţiu paşnic al posesiei nu a fost răsturnată de intervenientă. Declaraţia dată de martora EI în sensul că reclamanta a rupt poarta dinspre strada S nu probează că aceasta ar fi manifestat violenţă în exerciţiul posesiei, din moment ce tot prin aceeaşi poartă reclamanta, împreună cu unchiul său obişnuiau să intre pe teren şi înainte. Nici prezumţia caracterului continuu al posesiei nu a fost răsturnată de intervenientă. Caracterul public al posesiei a fost dovedit pe deplin prin declaraţiile martorilor MŞ, MI şi EI ce recunosc faptul că reclamanta s-a comportat vizavi de terenul litigios ca şi cum ar fi fost proprietar, fără a lăsa sub umbra echivocului realitatea că s-ar considera a fi stăpâna acelui imobil.
Pentru a produce efectul generator de proprietate, prescripţia achizitivă longissimi temporis cere şi ca posesia să fi fost exercitată în mod neîntrerupt timp de cel puţin 30 de ani, fie în mod singular din partea unui singur posesor, fie de mai mulţi posesori în mod separat, cu posibilitatea pentru ultimul de a uni posesia sa cu posesia autorului său. Art. 1860 C.civ. dispune că orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său. În prezenta cauză, reclamanta a dovedit că exercită o posesie de 43 de ani alături de părinţii săi, înţelegând să invoce în favoarea sa joncţiunea posesiei sale de 21 de ani cu cea a autorilor săi, de 22 de ani. Cum posesia părinţilor reclamantei a început din anul 1966, termenul de 30 de ani fiind depăşit cu 13 ani, instanţa constată că termenul general de prescripţie achizitivă a fost împlinit pe calea joncţiunii celor două posesii.
Deşi reclamanta a susţinut că terenul are suprafaţa de 488 m2, întemeindu-se pe „Chitanţa de vânzare cumpărare”, instanţa constată că acesta are în fapt 363 m2, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, motiv pentru care acţiunea este întemeiată numai în parte.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 477, art. 1846 alin. 2, art. 1850, art. 1853 alin. 1, art. 1854, art. 1855, art. 1860 C.civ., instanţa urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, să respingă cererea de intervenţie în interes propriu ca neîntemeiată şi să constate că dreptul de proprietate asupra terenului situat în str. Sadinei, nr. 18A, sect. 6 în suprafaţă de 363 m2 a fost dobândit de reclamantă prin uzucapiune.
6. Alte aspecte procesuale
În temeiul art. 129 alin. 6 C.pr.civ., va lua act de faptul că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Totodată, dat fiind faptul că intervenienta este căzută din pretenţii, în temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ. instanţa urmează să respingă şi cererea formulată de aceasta privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Potrivit art. 19 alin. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, instanţa poate dispune, odată cu soluţionarea cauzei, obligarea părţii care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de către stat, dacă prin comportamentul nediligent avut în timpul procesului a cauzat pierderea procesului ori dacă prin hotărâre judecătorească s-a constatat că acţiunea a fost exercitată abuziv.
Instanţa a reţinut anterior că intervenienta EL a exercitat prezenta acţiune fără a îndeplini condiţiile legale pentru dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului, iar evidenţa acestui fapt rezultă din răspunsul la interogatoriu, în care nu a făcut decât să invoce tocmai detenţia sa precară, susţinând că ar fi primit terenul de la Sfatul Popular şi de la C.A.P., dar şi împrejurarea că probele administrate au contrazis susţinerile sale, elocventă în acest sens fiind declaraţia martorei EI, care a declarat că ştie de la intervenientă că aceasta din urmă ar fi primit terenul de la tatăl reclamantei. Faţă de situaţia de fapt pe larg expusă anterior şi de aceste sublinieri, instanţa va reţine că intervenientei EL i-a fost respectat dreptul de acces la instanţă, însă în urma probatoriului administrat a rezultat că cererea de intervenţie în interes propriu a fost exercitată în mod abuziv în sensul art. 19 alin. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, impunându-se suportarea de către aceasta, iar nu de către stat, a cheltuielilor procesuale avansate cu titlu de ajutor public judiciar, constând în plata taxelor de timbru în valoare de 3.428,35 de lei.
