Data de la care curge termenul de 30 de zile pentru aplicarea sanctiunii disciplinare. Natura juridica a acestui termen
Termenul de 30 de zile stabilit prin art. 268 alin. 1 din Codul muncii se calculeaza de la data la care angajatorul a luat cunostinta de savârsirea abaterii, fiind asadar un moment subiectiv, ce urmeaza a fi determinat în concret, spre deosebire de termenul de 6 luni care curge de la savârsirea abaterii, indiferent de momentul la care angajatorul ia cunostinta de aceasta.
Termenul de 30 de zile stabilit prin art. 268 alin. 1 din Codul muncii se calculeaza de la data la care angajatorul a luat cunostinta de savârsirea abaterii, fiind asadar un moment subiectiv, ce urmeaza a fi determinat în concret, spre deosebire de termenul de 6 luni care curge de la savârsirea abaterii, indiferent de momentul la care angajatorul ia cunostinta de aceasta.
Momentul la care se poate considera ca angajatorul a luat cunostinta de savârsirea abaterii este cel la care a fost sesizat cu privire la existenta unei încalcari a normelor de disciplina a muncii, iar nu cel la care s-a finalizat cercetarea disciplinara.
Momentul la care se poate considera ca angajatorul a luat cunostinta de savârsirea abaterii este cel la care a fost sesizat cu privire la existenta unei încalcari a normelor de disciplina a muncii, iar nu cel la care s-a finalizat cercetarea disciplinara.
Întrucât este vorba de un termen de prescriptie, exceptia tardivitatii emiterii deciziei, nu este una de procedura, care sa aiba ca obiect modul de desfasurare a procesului, ci este o aparare de fond care vizeaza legalitatea deciziei contestate. În consecinta, aceasta aparare nu poate fi privita distinct de fondul cauzei, în care instanta are obligatia ca, respectând principiul disponibilitatii, sa cerceteze legalitatea si temeinicia deciziei de sanctionare. Fata de acestea, sustinerile recurentei ca o astfel de exceptie facea de prisos cercetarea fondului, iar instanta trebuia sa o analizeze cu prioritate nu este fondata.
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE SI ASIGURARI SOCIALE
Decizia nr. 2629 / 02 Aprilie 2012
– art. 268 Codul muncii
Prin sentinta civila nr.231 LM/AS din data de 22.03.2011 pronuntata de Tribunalul Giurgiu Sectia Civila, a fost admisa, în parte, contestatia formulata de reclamantul RF în contradictoriu cu pârâta SAA; a fost admisa exceptia tardivitatii aplicarii sanctiunii disciplinare si, în consecinta, a fost anulata ca tardiv emisa decizia nr.7xx/01.07.2010 a Presedintelui Societatii; s-a dispus reintegrarea contestatorului în functia de director al Sucursalei G al Societatii, precum si obligarea intimatei la plata catre contestator a drepturilor salariale indexate, majorate si reactualizate de la data desfacerii contractului individual de munca si pâna la data reintegrarii efective în functie.
Prin aceeasi sentinta, a fost respins capatul de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune morale si s-a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca reclamantul a fost salariatul pârâtei în perioada 23.02.2004 – 05.07.2020, în functia de director la Sucursala G, cu program de lucru partial de 4 ore, în baza contractului individual de munca nr. 979 din 02.03.2004.
Prin decizia nr.7xx din 01.07.2010 emisa de pârâta s-a dispus desfacerea disciplinara a contractului individual de munca în baza art. 61 lit. a din Codul muncii, retinându-se savârsirea abaterii disciplinare constând în aceea ca nu a dus la îndeplinire documentele interne emise de conducerea societatii, manifestând o atitudine incorecta fata de conducerea societatii, contrara functiei pe care o detine în cadrul SC A SA. Astfel, din procesul verbal încheiat cu ocazia sedintei din data de 25.05.2010, avuta cu salariatii din subordine la sediul Sucursalei, având ca obiect prelucrarea documentelor emise de conducerea societatii, rezulta ca a afirmat ca “este de acord în totalitate” cu cele spuse de colegii sai, ca “nu este de acord ca fortei de vânzare sa i se retina sume nedatorate, caracterizând propunerea ca fiind neserioasa, nelegala si netemeinica”.
În ceea ce priveste exceptia de tardivitate, invocata de reclamant, tribunalul a retinut ca, potrivit art. 268 alin. 1 din Codul muncii incident în cauza, angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa în forma scrisa, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data savârsirii faptei.
Termenul de 30 de zile calendaristice curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoana juridica abilitat sa aplice sanctiuni disciplinare (director, director general, administrator, presedinte, etc.) sau angajatorul persoana fizica a luat cunostinta despre savârsirea abaterii (printr-o nota de constatare, referat, proces – verbal, etc., având o data certa, prin înregistrarea în registrul general al unitatii). Curgerea termenului de 30 de zile calendaristice conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sanctiuni disciplinare.
În cauza, asa cum a rezultat din continutul deciziei contestate, angajatorul avea cunostinta de faptul ca reclamantul nu a dus la îndeplinire documentele interne emise de conducerea societatii si de atitudinea incorecta fata de aceasta din procesul – verbal de sedinta din data de 25.05.2010, înregistrat la Sucursala la 25.05.2010 si transmis prin e-mail, în aceeasi zi, la ora 1751 , conducerii centrale.
Instanta nu a retinut apararile pârâtei din întâmpinare, în sensul ca la data de 22.06.2010, conducerea societatii a luat cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare, data la care comisia de cercetare disciplinara, constituita de catre angajator în scopul de a efectua cercetarea disciplinara a faptelor, a concluzionat prin procesul – verbal nr. 1xx ca faptele savârsite sunt abateri disciplinare grave si a propus conducerii societatii desfacerea disciplinara a contractului individual de munca.
Asa cum a rezultat din materialul probator administrat în cauza (e-mail din data de 25.05.2010 prin care s-a transmis procesul – verbal cu punctul de vedere al fortei de vânzare din cadrul A Sucursala G cu privire la masurile preconizate de Directoratul A pentru politele CSP neemise si neîncasate ) din raspunsul pârâtei la întrebarea nr. 8 din interogatoriul formulat de reclamant, este neîndoielnic ca angajatorul avea cunostinta de savârsirea faptei imputate.
Faptul ca procesul verbal nr. 1xx a fost încheiat la data de 22.06.2010 nu determina calcularea termenului de 30 de zile de la aceasta data, în conditiile în care angajatorul la data de 04.06.2010 prin decizia nr. 6xx a dispus constituirea comisiei de cercetare disciplinara a reclamantului, iar convocarea acestuia a fost emisa la data de 10.06.2010 sub nr. 2xxx.
Prevederile art.268 alin1 Codul muncii sunt neechivoce, “angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa în forma scrisa, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta”.
Faptul ca dupa luarea la cunostinta a faptei imputate reclamantului s-a dispus constituirea comisiei de disciplina si s-a efectuat cercetarea prealabila nu are relevanta din punct de vedere al respectarii termenului de decadere, în opinia instantei, înlauntrul caruia trebuia sa aplice sanctiunea.
Referitor la capatul de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune morale, s-a avut în vedere ca nu s-a facut dovada ca cuprinsul contractului colectiv de munca sau contractul individual de munca au fost incluse clauze exprese în acest sens.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs pârâta, solicitând sa se dispuna modificarea sentintei si respingerea actiunii, iar, în subsidiar, întoarcerea executarii.
În motivare, recurenta a aratat, în ceea ce priveste retinerea instantei de fond cu privire Ia termenul de la care curg cele 30 de zile calendaristice in care angajatorul este obligat sa emita decizia de sanctionare, ca s-a apreciat în mod de-a dreptul paradoxal ca aceasta este 25.05.2010, data la care conducerea a fost sesizata despre savârsirea unor fapte de natura disciplinara, si nu data de 22.06.2010, care este data Procesului Verbal nr. 1xx prin care comisia de cercetare disciplinara, in urma analizarii faptelor, a concluzionat ca acestea constituie abateri disciplinare grave si a propus conducerii societatii sanctionarea reclamantului cu desfacerea disciplinara a contractului individual de munca.
Instanta de fond a înteles sa ignore atât apararile recurentei, cat si înscrisurile depuse in probatoriu, interpretând in mod profund eronat actul juridic dedus judecatii, schimbând intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia, pronuntând o hotarâre lipsita de temei legal si cu incalcarea dispozitiilor legale in materie.
Mai mult decât atat, instanta de fond le-a respins fara a motiva in niciun fel, marginindu-se la a afirma ca “instanta nu poate primi apararile paratei din intampinare”.
Instanta de fond a recurs la trunchierea textului art. 268 alin. 1 din Codul muncii, modificat si completat, retinând ca “angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa in forma scrisa, in termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta”, desi textul de lege mentionat face referire la doua termene, unul de 30 de zile de la data savârsirii abaterii, si unul de 6 luni de la savârsirea faptei.
Dincolo de aceste aspecte care tin nu numai de necunoastere, dar si de reaua vointa in aprecierea probelor administrate de recurenta, a apreciat aceasta ca instanta de fond a pronuntat nu numai o hotarâre lipsita de temei legal si profund eronata, dar si total lipsita de logica.
În ceea ce priveste momentul in care instanta s-a pronuntat asupra exceptiei tardivitatii, a aratat recurenta ca, potrivit dispozitiilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura, precum si a celor de fond care fac de prisos, in total sau in parte, cercetarea in fond a pricinii; exceptiile nu vor putea fi unite cu fondul decât daca pentru judecarea lor este nevoie sa se administreze dovezi in legatura cu dezlegarea in fond a pricinii.
(…) Or, având in vedere ca motivul pentru care o parte invoca o asemenea exceptie este acela de a se pune capat unui proces chiar inainte de cercetarea fondului, prin unirea acesteia cu fondul, instanta a prelungit in mod nejustificat un proces care se putea solutiona in mod transant inca de la primul termen de judecata, ignorând intr-un mod de-a dreptul de neinteles atat textul de lege referitor la procedura de solutionare a exceptiilor de procedura, cat si celeritatea pe care un litigiu de munca o comporta.
Fata de aceste aspecte, prin pronuntarea asupra exceptiei invocate fara a intra in cercetarea fondului, instanta de fond putea sa puna capat unui proces care, pe de o parte, a presupus cheltuieli atat pentru partile implicate, cat si pentru stat, ca administrator al justitiei, iar pe de alta parte, raportat la hotarârea profund eronata, a obligat recurenta sa plateasca in mod nejustificat salariile indexate, majorate si actualizate de la data desfacerii contractului individual de munca pana la data reintegrarii efective, si asta in conditiile in care sentinta criticata a fost pronuntata in data de 22 martie 2011, insa i-a fost comunicata abia in data de 04 octombrie 2011, iar fata de imprejurarea ca in litigiile de munca hotarârile pronuntate sunt definitive si executorii de drept, va fi obligata sa-i plateasca reclamantului aproape 7(sapte) salarii in plus fata de sumele datorate ca urmare a executarii sentintei.
In fapt, contestatorul a fost salariatul societatii in temeiul contractului individual de munca, de la data de 23.02.2004 pana la data de 06.07.2010, cand a fost concediat in baza Deciziei nr. 7xx/01.07.2010, conform art. 61 lit “a” din Codul muncii, modificat si completat.
La data de 03.06.2010. conducerea societatii a fost sesizata de catre d-nul MV, Director M, despre savârsirea unor fapte de indisciplina de catre salariatul RF, respectiv nu a dus la indeplinire documentele interne emise de catre conducerea societatii, manifestând o atitudine incorecta fata de conducerea societatii. Astfel, din Procesul Verbal incheiat cu ocazia sedintei din data de 25.05.2010 avuta cu salariatii din subordine la sediul Sucursalei, având ca obiect prelucrarea documentelor emise de catre conducerea societatii, (…) rezulta ca d-nul RF a afirmat ca “este de acord in totalitate” cu cele spuse de colegii sai (in conditiile in care acestia au manifestat cel putin o atitudine sfidatoare, prin afirmatiile facute la adresa conducerii societatii), ca “nu este de acord ca fortei de vânzare sa i se retina sume nedatorate”, caracterizând propunerea ca fiind “neserioasa, nelegala si netemeinica”. (…)
Prin Decizia nr. 6xx/04.06.2010, angajatorul, prin reprezentantii sai legali, a dispus efectuarea cercetarii disciplinare prealabile a salariatului cu privire la faptele de indisciplina asupra carora a fost sesizat, in acelasi timp constituindu-se si comisia de cercetare disciplinara.
In vederea desfasurarii cercetarii disciplinare prealabile, salariatul a fost convocat in scris, prin adresa cu nr. 2xxx/10.06.2010. pentru data de 22.06.2010, ora 14:00, precizandu-se in acelasi timp si obiectul si locul intrevederii. (…) La data convocarii, salariatul s-a prezentat la cercetarea disciplinara efectuata in cadrul Administratiei Centrale, ocazie cu care a raspuns la toate intrebarile adresate de catre comisia de cercetare, formulând si sustinând toate apararile in favoarea sa.
In urma cercetarii disciplinare efectuate, comisia numita in acest sens a intocmit Procesul Verbal nr. 1xx/22.06.2010, prin care a reiterat etapele parcurse la cercetare, a analizat apararile formulate de salariat cu ocazia cercetarii si, in raport de disp. art.266 din Codul Muncii si de normele incalcate, a concluzionat ca faptele savârsite de catre salariat reprezinta abateri disciplinare grave, motiv pentru care a propus conducerii societatii aplicarea sanctiunii disciplinare prevazute la art.264 alin.l lit.f) din Codul muncii, modificat si completat, respectiv desfacerea contractului individual de munca al salariatului.
La stabilirea propunerii sanctiunii, membrii comisiei de cercetare disciplinara au tinut cont de faptul ca salariatul a mai fost sanctionat anterior cu “reducerea salariului de baza cu 5% pe o perioada de o luna” (Decizia nr. 6xx/02.07.2008).
Prin Decizia nr. 7xx/01.07.2010, cu respectarea dispozitiilor legale (art.268 Cm.), conducerea societatii a hotarât sanctionarea d-lui RF, cu desfacerea disciplinarea a contractului individual de munca, conform disp.art.61 lit.a) din Codul muncii, modificat si completat. Aceasta decizie i-a fost comunicata salariatului la data de 05.07.2010 prin Biroul Executorului Judecatoresc, (…).
In ceea ce priveste exceptia de tardivitate a emiterii deciziei de concediere, invocata de catre contestator, decizia de concediere nr. 7xx/01.07.2010 respecta toate conditiile de fond si de forma prevazute de dispozitiile art. 268 din Codul muncii, modificat si completat si, contrar sustinerilor contestatorului, a fost emisa in termenul legal de 30 de zile de la data luarii la cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare.
Conform art. 268 alin. 1 din Codul Muncii angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa in forma scrisa, in termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data savârsirii faptei.
Textul citat reglementeaza doua termene diferite in interiorul carora angajatorul va putea aplica sanctiuni disciplinare – unul de 30 de zile calendaristice si altul de 6 luni.
Astfel, primul termen (cel de 30 de zile) curge de la data la care reprezentantul angajatorului, abilitat sa aplice sanctiuni disciplinare, a luat cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare, si nu de la data luarii la cunostinta despre savârsirea faptei, deoarece doar la momentul finalizarii cercetarii disciplinare prealabile, prevazute de art. 267 din Codul Muncii, se poate aprecia daca o fapta savârsita de salariat este sau nu abatere disciplinara, astfel cum este definita de art. 263 alin. 2 din Codul Muncii.
In cazul de fata, data la care reprezentantul angajatorului a luat la cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare este data de 22.06.2010, data la care comisia de cercetare disciplinara, constituita de catre angajator tocmai in scopul de a efectua cercetarea disciplinara a faptelor, a concluzionat prin Procesul Verbal nr. 1xx ca faptele savârsite sunt abateri disciplinare grave si a propus conducerii societatii desfacerea disciplinara a contractului individual de munca.
Fata de imprejurarea ca abaterea diciplinara a fost adusa la cunostinta conducerii societatii in data de 22.06.2010, iar decizia de concediere a fost emisa in data de 01.07.2010, termenul de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare statuat de dispozitiile art. 268 alin. 1 din Codul muncii, modificat si completat, a fost respectat.
Referitor la sustinerile contestatorului cu privire la nelegalitatea procedurii de cercetare disciplinara prin lipsa din comisia de cercetare disciplinara a unui membru al sindicatului, la nivelul societatii nu mai exista o astfel de forma de organizare a salariatilor de la decesul fostului lider de sindicat, respectiv din luna noiembrie 2009; dupa aceasta data sindicalistii nu au mai avut nici un fel de activitate despre care conducerea societatii sa aiba cunostinta. Prin urmare, din comisia de cercetare disciplinara nu a putut face parte ca observator, fara drept de vot, nici un membru de sindicat, pentru simplul motiv ca acesta nu mai exista.
(…) Referitor la sustinerile contestatorului cu privire la faptul ca membrii comisiei de disciplina i-au refuzat dreptul de a fi asistat de avocat in timpul cercetarii disciplinare, din reglementarile legale in vigoare rezulta doar doua situatii in care salariatul poate fi asistat, si anume:
a) art. 267 alin 4 din Codul muncii, modificat si completat, care prevede ca “in cursul cercetarii disciplinare prealabile salariatul are dreptul sa formuleze si sa sustina toate apararile in favoarea sa si sa ofere persoanei imputernicite sa realizeze cercetarea toate probele si motivatiile pe care le considera necesare, precum si dreptul sa fie asistat, la cererea sa, de catre un reprezentant al sindicatului al carui membru este”; astfel cum rezulta din textul citat, dreptul de a fi asistat in timpul unei cercetari disciplinare este prevazut in mod expres de catre legiuitor, acesta indicând si cine anume poate asista salariatul supus cercetarii disciplinare – un reprezentant al sindicatului, al carui membru este salariatul; in situatia in care legiuitorul ar fi folosit cuvântul “tert” in textul la care facem referire, dreptul de a fi asistat al salariatului se putea extinde si la alte persoane, la alegerea sa; pe cale de consecinta, atâta vreme cat dreptul de a fi asistat in timpul cercetarii disciplinare este limitat la un reprezentant al sindicatului, apreciem ca acceptarea prezentei unui tert este lasat de legiuitor la aprecierea angajatorului; or, in lipsa unei obligatii exprese, angajatorul nu este tinut sa accepte prezenta niciunei alte persoane;
b) art. 17 alin. 4 indice 1 care stipuleaza ca “la negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de munca, oricare dintre parti poate fi asistata de terti, conform propriei optiuni, cu respectarea prevederilor alin. 5”; din analiza textului rezulta ca asistarea de catre un tert nu poate privi cercetarea disciplinara, textul referindu-se strict la negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de munca.
Fata de cele ce preced, atâta vreme cat legiuitorul reglementeaza in mod expres si limitativ situatiile in care poate fi asistat de catre un tert sau de catre un reprezentant al sindicatului din care face parte, este evident faptul ca procedura cercetarii disciplinare nu a fost viciata in nici un fel, ci s-a desfasurat conform normelor legale in vigoare, recurenta nefacandu-se vinovata de nerespectarea dreptului la aparare, asa cum in mod eronat afirma reclamantul.
In ceea ce priveste sustinerea contestatorului cu privire la nelegalitatea Regulamentului intern ala A, orice salariat interesat poate sesiza angajatorul cu privire la dispozitiile regulamentului intern, in masura in care face dovada incalcarii unui drept al sau; anterior acestei cereri de chemare in judecata, d-nul RF nu a sesizat angajatorului nici o incalcare a vreunui drept al sau, desi prin Regulamentul intern (art 80) este stabilit acest drept conferit de lege.
Prin urmare, sustinerile contestatorului sunt lipsite atat de temei legal, cat si de substanta, folosindu-se de acestea doar ca niste drepturi procedurale; insa, potrivit dispozitiiilor Codului de proc. Civ., acestea trebuie exercitate cu buna credinta, abuzul fiind pedepsit de lege.
Decizia nr. 7xx/01.07.2010 respecta toate conditiile de fond si de forma prevazute de dispozitiile art. 268 din Codul muncii, modificat si completat, ea fiind motivata atat in fapt, cat si in drept, continând toate elementele obligatorii stipulate la alin. 2 al aceluiasi articol de lege.
In literatura de specialitate s-a stabilit ca in legislatia muncii nu exista o definitie a raspunderii disciplinare. Se accepta unanim ca raspunderea disciplinara intervine in cazurile in care un salariat savârseste cu vinovatie o abatere disciplinara.
Raspunderea disciplinara este de natura contractuala; încheierea contractului de munca are ca efect subordonarea ierarhica, ca o conditie obiectiva a organizarii si eficientei muncii. Constituind urmarea incheierii contractului individual de munca, subordonarea ierarhica reprezinta in acelasi timp temeiul ierarhic al autorizarii angajatorului de a aplica sanctiuni disciplinare.
(…) în Decizia nr. 1/05.05.2010 pe care RF avea obligatia sa o prelucreze cu personalul din sucursala, precum si cu toti inspectorii de asigurari pe care ii coordona, la art. 6 se mentioneaza “Directorul de Vânzari, Directorii Zonali si Directorii de sucursale vor urmari si raspunde de ducerea la îndeplinire a prezentei decizii…”; in mod evident putem vorbi despre caracterul ilicit al faptei d-nului RF care, nu numai ca nu si-a indeplinit obligatiile asumate prin contractul individual de munca si prin fisa postului, dar, prin solidarizarea cu inspectorii care aveau o conduita reprobabila cu privire la conducerea societatii, a nesocotit inclusiv obligatiile asumate prin prezenta decizie, care, fiind emisa de catre conducerea societatii, are caracter obligatoriu pentru toti salariatii carora li se adreseaza; din cele ce preced rezulta fara dubiu caracterul ilicit al faptei contestatorului;
(….)
Pe cale de consecinta, a aratat recurenta ca reclamantul a primit o decizie legala, ca acesta nu este tinut, ba chiar mai mult, nici nu are dreptul de a o cenzura sub aspectul utilitatii si oportunitatii ei si de a conditiona executarea acesteia de concluziile sale personale asupra acestor aspecte, intrucat de ele raspunde superiorul care a emis decizia in discutie, respectiv Presedintele Directoratului.
(…) In contextul celor aratate mai sus, nu poate constitui cauza de exonerare sau de neresponsabilitate faptul ca reclamantul afirma ca nu a avut reprezentarea consecintelor faptelor; chiar daca aceste cauze de exonerare sunt enumerate in dreptul penal si sunt aplicate, prin analogie, si in raspunderea disciplinara, ca reclamantul nu se afla in niciuna din aceste situatii, acestea fiind: legitima aparare, starea de necesitate, constrângerea fizica si constrangerea morala, cazul fortuit si forta majora, eroarea de fapt si executarea ordinului de serviciu.
Prin urmare, reclamantul a avut reprezentarea consecintelor faptelor sale in momentul in care a decis sa fie de acord in totalitate cu cele spuse de colegii sai, afirmând ca propunerea societatii este “neserioasa, nelegala si netemeinica”.
Din documentele anexate, rezulta fara dubiu ca cercetarea disciplinara nu a fost viciata in nici un fel, procedura stabilita de lege a fost respectata intocmai, contestatorul având posibilitatea de a solicita si de a folosi in aparare toate probele pe care le-a considerat necesare, astfel ca sustinerile acestuia cu privire la lipsa de impartialitate a comisiei de disciplina sunt lipsite de temei.
Tinand cont de cele afirmate mai sus, a considerat recurenta ca sanctiunea disciplinara constând in desfacerea disciplinara a contractului individual de munca nu este disproportionata in raport de faptele de care contestatorul se face vinovat, precum si de gravitatea acestora, tinanad cont ca acesta nu se afla la prima abatere, fiind sanctionat anterior cu reducerea salariului de baza cu 5% pe o perioada de o luna (decizia nr. 6xx/02.07.2008). Acest lucru demonstreaza inca o data, daca mai era necesar, ca Astra a dat dovada de buna credinta atat in relatia contractuala cu contestatorul, cat si in aprecierea gravitatii faptelor de care acesta se face vinovat si pe care, de altfel, le si recunoaste.
In ceea ce priveste capatul de cerere cu privire la daunele morale, in cuantum de 100.000 lei pe care contestatorul le pretinde in cererea introductiva de instanta, contestatorul nu a precizat temeiul de drept pe care isi intemeiaza solicitarea.
(…) Prin urmare, drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege. Or, prin solicitarea de daune morale de catre fostul salariat concediat in mod legal si temeinic pentru faptul ca nu a dus la indeplinire documentele interne emise de catre conducerea societatii, manifestând o atitudine incorecta fata de conducerea societatii, contrara functiei pe care o detinea, respectiv aceea de director de Sucursala, a apreciat recurenta ca acesta abuzeaza de drepturile procedurale conferite de lege.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozitiile art. art.304 pct.7, 8, 9 si art.3041 C.pr.civ.
Intimatul, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
A fost administrata proba cu înscrisuri.
Analizând actele si lucrarile dosarului, în raport de criticile formulate si de prevederile art. 3041 C.pr.civ., Curtea retine urmatoarele:
În privinta momentului la care decizia de sanctionare disciplinara poate fi admisa, Curtea constata ca sunt nefondate criticile recurentei.
Astfel, potrivit art. 268 alin. 1 din Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere, “angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa în forma scrisa, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data savârsirii faptei”.
Cele doua termene trebuie respectate cumulativ, nefiind alternative. Alegerea termenului în care angajatorului trebuie sa aplice sanctiunea nu este lasata la aprecierea acestuia, ci este obligat sa respecte atât termenul de 30 de zile, care este unul de prescriptie, cât si termenul de 6 luni, care este unul de decadere.
În speta, în data de 25.05.2010, 17:51, sucursala G a recurentei a transmis prin e-mail, procesul verbal al sedintei din aceeasi data în care reclamantul ar fi avut atitudinea ce a fost considerata abatere disciplinara de catre recurenta.
Interpretarea pe care recurenta o da art. 268 alin. 1 din Codul muncii nu o apreciem corecta pentru ca deosebirea dintre cele doua termene stabilite prin acest text priveste numai momentul subiectiv sau obiectiv de la care se calculeaza, iar nu calificarea sau nu a incalcarii regulilor de disciplina a muncii drept abatere disciplinara.
În sensul retinut de instanta este si faptul ca legea stabileste si situatii în care cercetarea disciplinara nu este obligatorie, potrivit art. 267 alin. 1 rap. la art. 264 alin. 1 lit. a Codul muncii si art. 267 alin. 3 din Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere, fara ca legiuitorul sa stabileasca vreo regula speciala de calculare a termenului de 30 de zile. Daca termenul de 30 de zile s-ar calcula de la data finalizarii cercetarii disciplinare, ar însemna ca în aceste cazuri angajatorul ar fi obligat sa efectueze cercetarea, desi legea îl scuteste de aceasta obligatie, pentru ca altfel nu s-ar putea calcula cu certitudine termenul respectiv.
Calcularea termenului de 30 de zile în care angajatorul ar avea dreptul de a emite decizia de sanctionare de la data finalizarii cercetarii prealabile ar conduce la prelungirea nejustificata a acestei situatii de incertitudine în privinta raporturilor de munca si la posibile abuzuri din partea angajatorului. Cum nu exista o perioada prestabilita de efectuare a cercetarilor, ci numai obligatia legala de respectare a unui termen de 6 luni de la comiterea abaterii, iar angajatorul nu este obligat sa dispuna sanctionarea, cercetarea si aplicarea sanctiunii ar putea fi amânate doar prin simpla vointa a angajatorului, iar salariatul ar fi vulnerabil în fata unor presiuni sau atitudini contrare bunei-credinte.
Determinarea cu precizie a momentului de la care curge termenul de 30 de zile este un element esential pentru protejarea salariatului si pentru cenzurarea conduitei angajatorului, tinzând la lamurirea cu celeritate a situatiei raporturilor de munca dintre parti.
Prin stabilirea acestui termen nu sunt încalcate drepturile angajatorului de a uza de prerogativa sa disciplinara deoarece are posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de munca pe durata cercetarii disciplinare, atragând si suspendarea curgerii termenului de 30 de zile.
În consecinta, Curtea constata ca de la data de 25.05.2010 pâna la data aplicarii sanctiunii, 1.07.2010, a fost depasit termenul de 30 de zile, prevazut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, fara fi intervenit vreo cauza de suspendare sau de întrerupere a acestuia.
Aceasta face ca aplicarea sanctiunii sa fie lovita de nulitate, asa cum a hotarât si instanta de fond, motiv pentru care trebuia facuta aplicarea art. 78 alin. 1 si 2 din Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere.
Fata de acestea, nu mai este necesara verificarea celorlalte motive invocate de recurenta în privinta legalitatii si temeiniciei deciziei de concediere.
În ce priveste solutionarea exceptiei tardivitatii emiterii deciziei, Curtea constata, în prealabil, ca este vorba de un termen de prescriptie. De asemenea, retinem ca aceasta exceptie nu este una de procedura, care sa aiba ca obiect modul de desfasurare a procesului, ci este o aparare de fond care vizeaza legalitatea deciziei contestate. În consecinta, aceasta aparare nu poate fi privita distinct de fondul cauzei, în care instanta are obligatia ca, respectând principiul disponibilitatii, sa cerceteze legalitatea si temeinicia deciziei de sanctionare. Fata de acestea, sustinerile recurentei ca o astfel de exceptie facea de prisos cercetarea fondului, iar instanta trebuia sa o analizeze cu prioritate nu este fondata.
Criticile recurentei privind cererea reclamantului de plata a daunelor morale vor fi înlaturate, deoarece instanta de fond a respins aceasta cerere.
Pentru aceste considerente, vazând dispozitiile art.3041 si art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea constata ca recursul nu este fondat si-l va respinge ca atare. În raport de aceasta solutie, cererea subsidiara de întoarcere a executarii nu mai poate fi analizata.
