Deşi art. 64 alin. 1 Codul muncii impune forma scrisă a contractului individual de muncă, aceasta nu este o condiţie prevăzută de lege “ad validitatem” şi, în consecinţă, contractul se încheie prin consimţământul părţilor.
Existenţa contractului de muncă, în lipsa unui înscris constatator al încheierii acestuia, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, în condiţiile în care art. 187 Codul muncii prevede posibilitatea completării dispoziţiilor din acest Cod cu cele ale legislaţiei civile.
In speţă, încheierea contractului a fost dovedită printr-o prezumţie capabilă să facă credibil faptul existenţei raportului de muncă.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 606/5.05.1997)
Prin sentinţa civilă nr. 5.267 din 10.06.1996, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul M.M. împotriva pârâtei S.C. – “M.R.” – S.R.L. şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 1.796.388 lei, reprezentând drepturi salariale.
Instanţa a reţinut că reclamantul a lucrat în calitate de director tehnic o perioadă de timp, fiind angajatul pârâtei, însă aceasta nu i-a achitat salariul.
Apelul formulat de pârâtă a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 433 din 26.02.1997, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IH-a civilă, cu motivarea că între părţi s-a încheiat un contract de muncă a cărui existenţă a fost dovedită prin probele administrate în cauză, astfel că, lipsa unui înscris constatator al convenţiei, este irelevantă.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs apelanta-pârâtă, susţinând că, în mod greşit, instanţa a reţinut calitatea de salariat a reclamantului, deoarece între părţi nu au existat raporturi de muncă, ci s-a încheiat numai o convenţie de colaborare, cu caracter civil. Acest aspect rezultă şi din faptul că nu există un înscris care să ateste încheierea contractului, iar instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale, recunoscând efectele unui contract inexistent.
Recursul nu este fondat.
Deşi art. 64 Codul muncii impune forma scrisă a contractului de muncă, totuşi, acesta are un caracter consensual, deoarece se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Forma scrisă a fost reglementată numai în interesul părţilor, pentru a-şi asigura un mijloc de probă uşor de administrat.
în cauză, deşi între părţi nu s-a încheiat în formă scrisă un asemenea contract, totuşi, existenţa lui a fost dovedită.
Din actele depuse la dosar rezultă că între părţi au existat raporturi specifice de muncă şi nu raporturi de colaborare, deoarece drepturile băneşti încasate de reclamant au fost trecute în evidenţele contabile ale pârâtei-recurente cu titlul de “salariu negociat”, iar funcţia pe care a ocupat-o reclamantul a fost aceea de “director tehnic”, aspect recunoscut şi de recurentă. Aceste probe, deşi nu dovedesc în mod direct existenţa contractului de muncă, creează o prezumţie întemeiată că între părţi s-a încheiat un asemenea contract.
Constatând că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 64 alin. 1 din Codul muncii şi că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă pentru casarea deciziei, recursul va fi respins, ca nefondat.
