Constată că prin sentinţa civilă nr. 1335/M/2011, pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantul BR în contradictoriu cu pârâta S.C. B. B.A. S.R.L..
A fost obligat reclamantul BR să plătească pârâtei S.C. B.B A S.R.L suma de 10.358,28 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Contestatorul B R a avut calitatea de salariat al intimatei S.C. B.B A S.R.L. în baza contractului individual de muncă nr. 5115087 din 19.06.2009, începând cu data de 01.06.2009, îndeplinind funcţia de director naţional de vânzări, cod cor 121018.
Prin actul adiţional la C.I.M. din data de 22.12.2009 a fost modificată funcţia contestatorului din director naţional de vânzări în director regional de vânzări începând cu data 19.10.2009.
Raporturile de muncă dintre cele două părţi au încetat la data de 22.07.2010 în temeiul art. 65 din Codul muncii.
În primul petit din contestaţia formulată, contestatorul a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 34/22.07.2010 emisă de intimată ca fiind nelegală şi netemeinică.
Instanţa constată că motivele înserate în decizia de concediere sunt de natură economico – financiară, situaţie constatată prin Nota de fundamentare nr. 137/16.06.2010.
Cu privire la motivele avute în vedere de intimată la emiterea deciziei de concediere prin reducerea unui post contestatorul arată că , pe baza contractelor pe care le-a încheiat acesta , cifra de afaceri a societăţii intimate până în luna iulie 2010 a fost de 3.807.987 lei. Profitul intermediar a crescut până la 390,6 milioane Euro, depăşind valoarea din anul precedent de 377,5 milioane Euro.
În răspunsul la interogatoriu, intimata a arătat care au fost motivele care au determinat reducerea postului ocupat de contestator.
Situaţia financiară a societăţii şi contractele încheiate de contestator în calitate de director vânzării au fost analizat în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză şi răspunsul la obiecţiunile formulate de către contestator.
Conform art. 65 din Codul muncii alin. 1: ”Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat , din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Alin. 2: Desfiinţarea locului trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”
Faţă de înscrisurile depuse la dosar de intimată conform art. 287 din Codul muncii şi materialul probator administrat în cauză, instanţa constată că postul ocupat de contestator a fost desfiinţat efectiv. Astfel, organigramele depuse la dosar evidenţiază faptul că postul ocupat de contestator a fost desfiinţat efectiv
Analiza rentabilităţii activităţii unei societăţii excede competenţei instanţei de judecată. Relevantă în speţă este doar împrejurare că organele de conducere ale intimatei, prin Decizia internă nr. 138/16.06.2010, ca urmare a analizei Notei de fundamentare, au hotărât desfiinţarea din statul de funcţii al societăţii a unui post de natura celui ocupat de contestator.
Hotărârea de reorganizare a activităţii în vederea eficientizării şi reducerii de cheltuieli este atributul exclusiv al angajatorului .
În consecinţă, se constată că postul ocupat de contestator a fost efectiv desfiinţat, iar cauza desfiinţării a fost reală şi serioasă, fapt ce determină temeinicia deciziei atacate în cauză.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurentul BR, criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs sentinţa este criticată pentru că, prima instanţă nu a avut în vedere, faptul că activitatea desfăşurată de recurent în cadrul societăţii a fost una intensă şi extrem de profitabilă. Se mai arată că doar în şase luni ale anului 2010 a realizat vânzări pentru firmă de 1.834.488,73 RON, lucru care reiese şi din raportul de expertiză efectuat în cauză.
În acest sens au fost prezentate cifre privind vânzările efectuate de colegii recurentului, cifre cu mult mai mici decât ale acestuia. Faţă de acest aspect se poate concluziona faptul că desfiinţarea locului de muncă, în discuţie, nu a fost una efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.
Se mai arată că unitatea nu a detaliat în cuprinsul deciziei de concediere pentru care motiv a apreciat că s-a impus restructurarea postului de director regional de vânzări, pe care îl ocupa recurentul, în condiţiile în care a avut, aşa cum s-a arătat mai sus, cea mai mare cifră de vânzări şi trebuia să fie menţinute celelalte posturi, ocupate de persoane care nu au dovedit eficienţa sa economică.
Analizând activitatea recurentului, se mai arată în cuprinsul motivelor de recurs, este lipsită de logică, susţinerea unităţii intimate, potrivit căreia nevoia restructurării postului, ar fi rezultat din situaţia financiară dificilă pe care o înregistrează, generată de criza economico financiară prin care trece.
O altă critică din recurs este legală de faptul că există o serie de inadvertenţe, între decizia de desfacere a contractului de muncă al recurentului şi decizia care a fost depusă la dosar de unitatea intimată, iar acest lucru conduce la concluzia că măsura a fost una regizată şi nu impusă de dificultăţile financiare ale intimatei.
Se mai arată în continuarea motivelor de recurs faptul că în cursul lunii mai a anului 2010, intimata a efectuat angajări în postul de director regional de vânzări, în condiţiile în care raportul financiar s-a realizat, în perioada 1.01.2010 – 31.05.2010 şi se susţine că societatea se afla într-o situaţia financiară precară.
Afirmaţia intimatei, privind starea financiară dificilă care ar fi determinat o astfel de măsură, nu a fost dovedită, astfel că aceasta rămâne o simplă susţinere, care nu are suport în realitate.
Prin decizia de concediere sunt invocate dificultăţile financiare, ale societăţii, însă cu diligenţe minime, se poate constata că aceste dificultăţi nu reprezintă altceva, decât pură ficţiune şi nicidecum un motiv întemeiat pentru concedierea contestatorului.
Faţă de toate aceste critici, se impune ca instanţa de recurs să admită recursul şi în soluţionarea acestuia să admită contestaţia aşa cum a fost formulată.
Sentinţa mai este criticată şi pentru modul de soluţionare al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, care ar fi trebuit să fie diminuate de instanţa de fond, apreciind că această sumă este enormă pentru o persoană care nu are salariu.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins, iar sentinţa primei instanţe va fi menţinută în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, procedând la aplicarea judicioasă a textelor de lege incidente în cauză.
Problema care se pune în speţa de faţă, este aceea a analizei, caracterului real, efectiv şi serios al măsurii concedierii, care l-a afectat pe recurentul din prezenta cauză.
Concedierea ce face obiectul prezentei discuţii, a fost una, efectivă, reală şi serioasă, contrar susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs.
Astfel, recurentului i s-a desfăcut contractul individual de muncă la data de 22.07.2010, prin decizia de concediere nr. 34/22.07.2010. emisă de SC B. B A S.R.L., în baza dispoziţiilor art. 65 din codul muncii.
Analizând cele două înscrisuri depuse la filele 73 şi 74 din dosarul de fond, se poate observa că poziţia „ASM – Sales Region Central et West” ocupată de recurentul B R, existentă în organigrama din data de 30.05.2010, nu se mai regăseşte în organigrama din data de 23.07.2010.
Instanţa de judecată, poate aprecia că desfiinţarea locului de muncă, este efectivă, dacă locul de muncă, este suprimat din schema de personal şi nu se mai regăseşte în organigrama acestuia ori în statul de funcţii. Ori, aşa cum am arătat mai sus, din compararea celor două organigrame depuse la dosar de intimată, rezultă fără nici un echivoc, faptul că postul ocupat de recurent a fost suprimat, nemaigăsindu-se în schema de personal, după data de 22.07.2010.
În ce priveşte caracterul real al restructurării postului , din conţinutul materialului probatoriu administrat în cauză, rezultă că acesta are un caracter obiectiv, există în realitate efectiv şi nu o disimulează.
Astfel, din conţinutul raportului de expertiză, efectuat în cauză, aşa cum a fost completat prin răspunsurile la obiecţiunile formulate de părţi, rezultă că situaţia financiară a societăţii a înregistrata în fiecare an, rezultate negative, respectiv, pierdere.
Prin urmare afirmaţiile recurentului, potrivit cărora, activitatea sa a fost una profitabilă şi deosebit de eficientă, nu poate fi avută în vedere, în acest context de ansamblu, în care societatea a înregistrat pierderi, de la an la an şi în special, în anul 2010, faţă de anul 2009. Datele financiare, depuse pe parcursul derulării procesului în recurs, de la Unitatea financiară din Timiş, nu exprimă un alt punct de vedere şi nu conduc la concluzia că situaţia financiară a unităţii s-a îmbunătăţit.
În ceea ce priveşte analiza activităţii reclamantului comparativ cu cea a celorlalţi angajaţi, instanţa de judecată, nu are competenţa de a proceda la o astfel de selecţie, pentru că s-ar depăşi limitele puterii judecătoreşti, încălcându-se independenţa angajatorului. În cazul de faţă, nici nu se poate pune problema analizei criteriilor de selecţie, pentru că activitatea celorlalte persoane se desfăşura în regiuni diferite. Unitatea angajatoare, este singura în măsură să aprecieze care dintre regiuni este mai profitabilă, şi care dintre persoanele angajate, mai necesară şi utilă, în scopul realizării activităţii, la parametrii de eficienţă maximă.
Aşadar, măsura restructurării postului este una reală, generată de dificultăţile economice pe care le-a înregistrat unitatea, pe fondul crizei economico – financiare generale, astfel că nici această critică nu este întemeiată.
În ceea ce priveşte critica legată de faptul că măsura nu este una serioasă întrucât în cursul lunii mai, a fost angajat un alt salariat, împotriva situaţiei economice dificile pe care intimata a susţinut că o înregistrează, nici aceasta nu poate fi primită.
Chiar dacă s-ar admite că în cursul lunii mai a fost angajată o persoană în cadrul unităţii intimate, acesta aspect ar fi atras, caracterul neserios al măsurii concedierii recurentului, numai în situaţia în care angajarea respectivă, ar fi avut loc, după data de 22.07.2010. Din probele administrate în cauză, nu rezultă însă, că după desfacerea contractului de muncă al reclamantului, intimata a mai făcut angajări. Dacă însă, s-a realizat angajarea unei persoane, potrivit răspunsurilor la interogatoriul luat în cauză, în sfera vânzărilor, în cursul lunii mai, nu s-a avut în vedere şi faptul că aceasta a avut ca rază de acţiune o altă zonă geografică decât cea pe care o ocupa chiar recurentul. Prin urmare nici această critică nu poate fi primită, motiv pentru care va fi respinsă.
În ceea ce priveşte critica din recurs legată de existenţa unei alte decizii de concediere, care viza două persoane şi nu numai persoana recurentului reclamant, trebuie menţionat, că în raporturile dintre părţi produce efecte doar decizia care s-a comunicat părţii şi nu decizia ocultă, invocată pe această cale şi care, este foarte probabil că a fost revocată de angajator.
Referitor la reducerea onorariului de avocat, la care a fost obligat reclamantul instanţa apreciază că suma de 10.358,28 lei, aşa cum a fost stabilit de instanţa de fond, nu este excesiv şi este proporţional cu numărul de termene (treisprezece la fond) şi cu complexitatea cauzei, respectiv probele administrate, interogatorii, martori, şi expertiză. Astfel că nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Decizia civilă nr. 549/M/16 martie 2012/NG
