Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Tecuci, reclamantul D.C. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC P.P. SA, Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă prefectură, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea parţială a titlului de proprietate emis primei pârâte, pentru o suprafaţă de 533,52 mp teren.
Prin sentinţa civilă nr. 914 din 4.04.2002, Judecătoria Tecuci a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.
S-a reţinut că actul a cărui anulare s-a solicitat este un act administrativ pentru a cărui desfiinţare s-a instituit, prin H.G. nr. 834/1991, o procedură specială. Cum judecarea cauzelor care au ca obiect anularea unor acte administrative emise de către autorităţi administrative judeţene, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c C. proc. civ., este de competenţa tribunalelor, Judecătoria Tecuci a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Galaţi.
La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 1506 din 18.06.2002, Tribunalul Galaţi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Tecuci, declanşând în acest fel un conflict negativ de competenţă. Pentru a pronunţa această soluţie, s-a apreciat că atâta vreme cât certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act juridic civil, iar prima pârâtă nu este o autoritate publică, este atrasă competenţa materială de drept comun a judecătoriei, în condiţiile art. 1 C. proc. civ.
învestită fiind cu soluţionarea acestui conflict, Curtea de Apel Galaţi a stabilit că aparţine Tribunalului Galaţi competenţa de soluţionare a cauzei pentru considerentele ce urmează.
Faţă de obiectul acţiunii, respectiv anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de către Consiliul Judeţean Galaţi, Curtea a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 C. proc. civ.
în cauza de faţă, actul a cărui anulare s-a solicitat are un caracter administrativ, iar autoritatea emitentă este un organ administrativ judeţean. Pe de altă parte, greşit a apreciat tribunalul că pârâta, societate comercială, nefiind o autoritate administrativă, competenţa ar aparţine judecătoriei. în speţă, nu interesează în ultimă analiză personalitatea acestei pârâte, ci a consiliului judeţului, care a emis actul criticat şi care este o autoritate administrativă organizată la nivel judeţean.
Aşa cum corect a stabilit şi Judecătoria Tecuci, în cauză s-a solicitat anularea certificatului emis de această autoritate administrativă, înscris care nu are natura juridică a unui act civil, aşa cum greşit a apreciat tribunalul.
Or, în aceste condiţii, sunt incidente normele de competenţă materială prevăzute de art. 2 pct. 1 C. proc. civ., care atrag competenţa tribunalului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 22 alin. 5 C. proc. civ., curtea a stabilit că aparţine Tribunalului Galaţi competenţa de soluţionare a cauzei
C.A. Galaţi – Secţia comercială şi de administrativ, sentinţa civilă nr. 121 din 23.09.2002
Notă: 1. în acelaşi sens a fost pronunţată şi sentinţa nr. 542/CA-P/21.10.2002 a Curţii de Apel Oradea.
Instanţa a reţinut că „pentru atacarea actelor administrative prin care se constată dreptul de proprietate, în baza H.G. nr. 834/1991, nu s-a prevăzut o procedură derogatorie, pentru cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ, care se pot adresa instanţei de contencios administrativ.
Actul atacat nu este un act de gestiune a propriului patrimoniu săvârşit de stat prin intermediul autorităţii publice emitente a actului, pentru a fi exceptat de Ia cenzura instanţei. Reclamanţii nu contestă modul de atribuire, ci contestă prin acţiune însuşi dreptul de proprietate al statului.
întrucât emitentul actului este un organ al autorităţii centrale, competenţa revine curţii de apel”.
Cererea la care ne-am referit (prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a trecerii în administrarea R.A.G.C.L. Bihor a unui imobil situat în Oradea, nulitatea absolută a deciziei prin care imobilul a fost transferat din administrarea R.A.G.C.L. în aceea a Direcţiei Judeţene de Poştă şi Telecomunicaţii, a procesului-verbal de predare-primire, a trecerii în patrimoniul Direcţiei Judeţene de Poştă şi Telecomunicaţii a imobilului în baza Legii nr. 15/1990, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a hotărârii cu privire la terenul în suprafaţă de 1100 mp aferent construcţiilor şi a încheierii de întabulare, precum şi radierea înscrierii în cartea funciară) a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, ca urmare a sentinţei nr. 4511 din 30.04.2002 a Judecătoriei Oradea, prin care această instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a capătului de cerere privind cenzurarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Comunicaţiilor, capăt de cerere ce a fost disjuns.
2. De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 2140 din 4.09.2001 a Judecătoriei Buftea a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei invocată de pârâtă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti — Secţia de contencios administrativ. S-a reţinut faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei este un act administrativ emis în favoarea societăţii comerciale, conform H.G. nr. 834/1991, iar cel de al doilea capăt de cerere (privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între F.P.S. şi o societate comercială, în ce priveşte vânzarea imobilului în litigiu – teren şi casă de locuit) este strâns legat de modul de soluţionare a cererii privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1531 din 14.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, ca instanţă de drept comun. S-a apreciat că acţiunea reclamanţilor este o acţiune în revendicare, competenţa materială aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află terenul.
Prin decizia nr. 4364 din 13.03.2002, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de contencios administrativ a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ.
în motivarea soluţiei s-a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată emană de la un organ administrativ central, competenţa materială fiind stabilită în raport de dispoziţiile art. 3 C. proc. civ.
3. Prin decizia nr. 688 din 22.02.2002, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de contencios administrativ a soluţionat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1023 din 14.09.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ .
Acţiunea a fost iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, care, prin sentinţa civilă nr. 7201 din 22.05.2000, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ.
Această din urmă instanţă a respins, ca tardiv formulată, acţiunea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriei şi Resurselor în favoarea pârâtei societate pe acţiuni.
Instanţa de recurs a stabilit următoarele: „Competenţa specială a instanţei este dată de caracterul special al actului a cărui legalitate se constată, fiind un act administrativ – certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriei şi Resurselor ca organ al administraţiei centrale. Faţă de acest obiect, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 29/1990.
Judecătoria Suceava, învestită cu soluţionarea cererii privind anularea parţială a certificatului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, prin sentinţa civilă nr. 336 din 17.01.2000, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Tribunalul Suceava, prin decizia nr. 1678 din 9.05.2001, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi, în fond, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că actul a cărui anulare se solicită este emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, organ central şi, conform art. 3 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a acţiunilor împotriva acestor acte administrative revine în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a curţii de apel.
5. Prin sentinţa nr. 27 dinl3.03.2002 a Curţii de Apel Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ a fost respinsă, ca tardivă, acţiunea formulată de reclamanta U. V. în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi SC M. SA Suceava pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis societăţii comerciale şi, ca inadmisibilă cererea de radiere a întabulării dreptului de proprietate din cartea funciară.
S-a reţinut, între altele, că actul a cărui anulare parţială se solicită este emis de către un organ central şi, potrivit dispoziţiilor art. 3 C. proc. civ., competenţa materială revine curţii de apel, în primă instanţă .
6. Prin sentinţa civilă nr. 449 din 23.10.2002, Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamanţilor pentru anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Iniţial, aceasta a fost înregistrată la Judecătoria Huedin, care şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Cluj.
Anterior introducerii acţiunii, reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care au comunicat-o şi A.P.A.P.S. Bucureşti, în vederea redobândirii terenului în litigiu, având cunoştinţă la acea dată despre existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la terenul revendicat.
Reclamanţii nu au putut face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, conform art. 5 din Legea nr. 29/1990, în termen de 30 de zile de când li s-a comunicat actul. Mai mult, de la data luării la cunoştinţă de către reclamanţi despre existenţa certificatului de atestare a trecut mai mult de 1 an, termen limită stabilit de art. 5 alin. 5 din aceeaşi lege.
îndeplinirea procedurii prealabile este obligatorie în cazul acţiunilor în contencios administrativ şi ea trebuie să fie anterioară formulării de către cel vătămat în drepturile sale a acţiunii injustiţie.
Lipsa procedurii prealabile constituie un fine de neprimire, fiind o condiţie specială pentru exerciţiul dreptului la acţiune, potrivit Legii nr. 29/1990.
