Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL. FUNCŢIONAR PUBLIC. ANULARE DECIZIE DE NUMIRE A FUNCŢIONARULUI PUBLIC ÎNTR-O ALTĂ FUNCŢIE PUBLICĂ, CA URMARE A REORGANIZĂRII INSTITUŢIEI. PROCEDURA PREALABILĂ PREVĂZUTĂ DE ART.7 DIN LEGEA NR.554/2004.
-art. 7 alin.1 ŞI 7 din Legea nr.554/2004;
-art.109 din Legea nr.188/1999;
-art.117 din Legea nr.188/1999.
Raportat la dispoziţiile art. 109 din Legea nr.188/1999, indiferent dacă litigiile vizează naşterea , modificarea , suspendarea sau încetarea raportului de serviciu, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ, susţinerea recurentului potrivit căreia în cauza dedusă judecăţii, competenţa ar aparţine instanţei de litigii de muncă fiind nefondată.
Este nefondată şi susţinerea potrivit căreia recurentului i s-ar aplica dispoziţiile art.283 din Codul muncii întrucât dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispoziţiile legii se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementări de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, doar în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice, ori , aşa cum s-a arătat mai sus, art. 109 prevede expres competenţa instanţei de contencios administrativ pentru cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, fiind incidente – în temeiul art. 117 – dispoziţiile Legii nr. 554/2004, inclusiv art.7 alin.1 , cât timp Legea nr. 188/1999 nu conţine vreo dispoziţie contrară.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a stabilit că în cauză cererea este de competenţa instanţei de contencios administrativ situaţie în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, dispoziţii care prevedeau obligativitatea procedurii prealabile înainte de formularea acţiunii de contencios administrativ, procedură pe care recurentul nu a respectat-o.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a stabilit că în cauză cererea este de competenţa instanţei de contencios administrativ situaţie în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, dispoziţii care prevedeau obligativitatea procedurii prealabile înainte de formularea acţiunii de contencios administrativ, procedură pe care recurentul nu a respectat-o.
Decizia nr.2775/CA/21.06.2012 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II –a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin Sentinţa nr.3373/CA din 13.12.2011 Tribunalul Satu a admis excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile sesizării instanţei invocată de pârâta.
A respins pentru acest motiv acţiunea în contencios administrativ înaintată de reclamantul T. I. , cu sediul procesual ales în S. M. , str. C. C. nr. 2, biroul nr. 38, jud. Satu Mare, împotriva pârâtei D. G. F. P. cu sediul în S. M. , P. R., nr. 3-5, jud.Satu Mare pentru anulare act administrativ.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele :
Prezenta acţiune în contencios administrativ are ca obiect anularea unei decizii prin care un funcţionar public, sef birou gradul II, clasa de salarizare 74 la Biroul de intern – Aparatul propriu, ca urmare a reorganizării instituţiei, a fost numit în funcţia publica de execuţie de auditor superior gradul I, gr. 5, clasa de salarizare 64 la Compartimentul de audit intern-aparatul propriu, potrivit noii structuri organizatorice aprobate prin O.P.ANAF nr. 2310/2011, conform art. 100 lit. d din legea nr. 188/1999. Postul de conducere a fost transformat în post de execuţie.
Potrivit art. 7 alin. 1 şi 7 din Legea nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie sa solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta exista, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.”
Din această dispoziţie legală a rezultat fără echivoc faptul că pentru litigiile legate de anularea unui act administrativ este necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzută de alin. 1 al art. 7 din lege, excepţiile de la această regulă fiind de strictă interpretare.
Nu s-a reţinut susţinerea reclamantului din precizarea la acţiune, prin care a arătat ca nu îşi întemeiază acţiunea pe prevederile Legii nr. 188/1999 privind funcţionarii publici, ci pe prevederile codului muncii, întrucât potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.
Aceste prevederi legale au ca scop asigurarea condiţiilor necesare pentru contestarea actului administrativ privind raportul de serviciu, atât sub aspectul legalităţii cat şi sub aspectul temeiniciei, funcţionarul public fiind astfel protejat împotriva emiterii în mod abuziv a unui asemenea act administrativ.
Reţinând că în speţă, anterior sesizării instanţei de judecată, reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă în termenul, forma şi condiţiile prevăzute de lege, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată excepţia invocată în acest sens de către pârâta.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art.137 Cod de procedură civilă, art.18 din Legea nr.554/2004 şi a textelor de lege anterior invocate, instanţa a admis excepţia lipsei procedurii prealabile invocate de pârâta şi a respins acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţei, a declarat recurs recurentul reclamant T. I., solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinţei în sensul admiterii precizării acţiunii cu privire la temeiul de drept invocat, respingerea excepţiei lipsei plângerii prealabile şi trimiterea cauzei spre rejudecare; – în subsidiar admiterea recursului, casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare, şi repunerea în termenul legal necesar promovării plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că raportat la obiectul spetei care este un veritabil litigiu de muncă, apreciată incidente dispoziţiile Legii nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi cele ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care nu prevăd parcurgerea unei proceduri prealabile înainte de sesizarea instanţei de judecată. Legea nr. 188/1999 privind statutul este lacunară în ceea ce priveşte reglementarea competenţei soluţionării litigiilor de muncă dintre funcţionarii publici şi instituţiile sau autorităţile publice cu care ei se află în raporturi de serviciu. Din acest motiv, în literatura juridică s-au exprimat opinii divergente, iar jurisprudenţa este oscilantă. Este adevărat că, în cazul funcţionarilor publici, prin excepţie Legea nr. 188/ 1999 prevede competenţa funcţională a instanţei de contencios administrativ. Această competenţă nu îi este însă atribuită în plenitudine de jurisdicţie, printr-o normă generală, ci, limitativ, prin norme speciale.
Astfel, apreciază că nu există nici o raţiune ca unele litigii să fie soluţionate de instanţele de contencios administrativ, iar altele de instanţele competente să judece conflictele de muncă. Este evident că în cazul modificării raportului de serviciu sau în alte cazuri, în care Legea nr. 188/1999 omite să indice instanţa competentă, sesizarea instanţei de contencios administrativ nu este condiţionată de efectuarea procedurii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Fiind vorba de un litigiu de muncă, procedura prealabilă este exclusă; se aplică dispoziţiile art. art. 283 din Codul muncii care nu prevăd o asemenea procedură, la fel cum nu prevede o astfel de procedura nici Legea nr. 1 88/1999.
Consideră că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 109 şi nu cele prevăzute de art. 106 din Legea 188/1999 în condiţiile în care obiectul deciziei contestate este dat de modificarea raporturilor de serviciu a reclamantului şi nu de o încetare a acestora, aşa cum prevede art. 106 care face trimitere la Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
Arată că din punctul său de vedere, legea specială (Legea nr. 188/1999) prin art. 109 prevede competenţa instanţei de contencios în judecarea cauzelor având ca obiect raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, însă nu prevede obligaţia urmării unei căi prealabile şi nici nu face trimitere la legea contenciosului, aşa cum o face în art. 106. Chiar dacă instanţa competentă este cea de contencios, obiectul procesului îl constituie tot drepturi de natură salarială, prin urmare apreciază ca fiind incidente dispoziţiile dreptului comun (fiind tot un litigiu de muncă).
Pentru toate motivele invocate, raportat la obiectul litigiului, solicită admiterea recursului, conform petitului.
Intimata pârâtă prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului .
Examinând sentinţa recurată , prin prisma motivelor de recurs , cât şi din oficiu , având în vedere actele şi lucrările dosarului s-a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.109 din Legea nr. 188/1999 cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Cererea cu care a fost investită instanţa de fond a fost aceea de anulare a unui act administrativ prin care recurentul, funcţionar public, şef birou – în temeiul art. 100 lit. d din Legea nr. 188/199, ca urmare a reorganizării instituţiei publice – a fost numit într-o funcţie de execuţie, actul administrativ atacat vizând , deci , modificarea raportului de serviciu al recurentului
Este adevărat că dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 nu sunt incidente în cauză deoarece ele se referă expres la cauzele având ca obiect încetarea raportului de serviciu, însă acest aspect nu prezintă relevanţă faţă de dispoziţiile art. 109 din lege potrivit cărora cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ
Aşadar, faţă de dispoziţiile art. 109 din lege, indiferent dacă litigiile vizează naşterea, modificarea , suspendarea sau încetarea raportului de serviciu, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ , susţinerea recurentului potrivit căreia în cauza dedusă judecăţii , competenţa ar aparţine instanţei de litigii de muncă fiind nefondată.
Este nefondată şi susţinerea potrivit căreia recurentului i s-ar aplica dispoziţiile art.283 din Codul muncii întrucât dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispoziţiile legii se completează cu prevederile legislaţiei muncii , precum şi cu reglementări de drept comun civile , administrative sau penale , după caz , doar în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice , ori , aşa cum s-a arătat mai sus , art. 109 prevede expres competenţa instanţei de contencios administrativ pentru cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public , fiind incidente – în temeiul art. 117 – dispoziţiile Legii nr. 554/2004 , inclusiv art.7 alin.1 , cât timp Legea nr. 188/1999 nu conţine vreo dispoziţie contrară.
Nu în ultimul rând trebuie arătat că decizia atacată a fost emisă şi în temeiul Legii nr. 285/2010, care în art.7 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului .
Având în vedere considerentele mai sus arătate, recursul a fost respins ca nefondat , în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă
S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
