Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 23 şi art. 86 – 88 din Legea nr. 64/1995, republicată, rezultă că nu lichidatorului, ci acelora care se pretind creditori le revine sarcina de a depune declaraţia de creanţă şi de a-şi proba creanţa invocată, în raport de care intervine atribuţia de verificare a lichidatorului.
Potrivit art. 86 din Legea nr. 64/1995, republicată, dacă debitorul nu a prezentat lista numelor şi adreselor creditorilor sau a prezentat-o necorespunzător, lichidatorul poate, pe cheltuiala averii debitorului, să angajeze un expert pentru a o întocmi sau corecta, după caz. Aceste dispoziţii nu au însă caracter imperativ.
(Decizia nr. 801 din 27 mai 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 357 din 20.02.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, prin judecătorul-sindic, a respins cererea privind obiecţiunile formulate de creditoarea Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 1 Bucureşti împotriva încheierii din 26.09.2001, prin care s-a dispus, în baza art. 119 din Legea nr. 64/1995, republicată, închiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului referitor la debitoarea S.C. “G.C.-Co” S.R.L.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin declaraţia de creanţă, creditoarea a invocat că debitele pretinse au fost stabilite prin Procesul-verbal de control nr. 437 din 2.03.2001. însă din cuprinsul acestui proces-verbal rezultă că verificările modului de virare a aferentă perioadei 1.01.1999- 31.01.2001 s-a făcut la S.C. “G.C.-Co 95” S.R.L., or, în cauză, este vorba de o altă societate – S.C. “G.C.-Co” S.R.L. -, având acelaşi sediu cu prima, dar cu alt număr de înmatriculare.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea, învederând că în condiţiile în care procedura s-a deschis la 31.01.2001, fiind desemnat un lichidator judiciar, acesta, în raport cu prevederile art. 86 din Legea nr. 64/1995, republicată, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că recurenta are calitate de creditor al societăţii debitoare şi în consecinţă avea obligaţia să o notifice. în acest context s-a ajuns la formularea declaraţiei de creanţă doar pentru sumele datorate de S.C. “G.C.-Co 95” S.R.L. Nici după depunerea declaraţiei de creanţă, lichidatorul nu a verificat dacă debitoarea înregistrează debite la bugetul de stat, astfel că, în mod greşit, tribunalul a făcut aplicarea prevederilor art. 119 din Legea nr. 64/1995, republicată.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială a respins recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este indiscutabil că, prin declaraţia de creanţă înregistrată la 9.04.2001, recurenta a invocat în mod eronat creanţa stabilită prin Procesul-verbal de control nr. 437 din 2.03.2001. Acest înscris probează că respectiva creanţă este datorată de o terţă societate comercială cu denumire, număr de înmatriculare şi diferite. Astfel, în timp ce debitoarea în cauză este denumită S.C. “G.C.-Co” S.R.L. având un anumit număr de înmatriculare la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, respectiv un cod fiscal, creanţa stabilită prin Procesul-verbal de control nr. 437/2001 priveşte o altă debitoare – S.C. “G.C.G.-Co 95” S.R.L. cu număr de înmatriculare şi cod fiscal diferite.
în recursul formulat, recurenta recunoaşte că prin declaraţia de creanţă a invocat o creanţă datorată de o altă societate comercială, dar susţine că este totuşi titulara unei creanţe în sumă de 222.232.542 lei şi împotriva debitoarei în cauză. Or, dincolo de faptul că cererea de recurs nu este în măsură să reprezinte o precizare a declaraţiei de creanţă, care ar fi fost necesară din punct de vedere procedural, recurenta nici nu a probat existenţa creanţei invocate împotriva debitoarei, în condiţiile în care nu a înţeles să depună la dosar înscrisurile la care a făcut referire (fişa sintetică şi declaraţia debitoarei), astfel că nu se poate proceda la analizarea valorii lor probatorii.
în acelaşi context trebuie reţinut că formularea prevederilor art. 86 din Legea nr. 64/1995, republicată, nu are caracter imperativ şi oricum recurenta nu a probat că în cazul aplicării acestor prevederi lichidatorul ar fi fost în măsură să constate că recurenta are calitatea de creditor al debitoarei în cauză. De altfel, din analiza coroborată a prevederilor art. 23 şi art. 86 – 88 din Legea nr. 64/1995, republicată, rezultă că nu lichidatorului, ci acelora care se pretind creditori le revine sarcina de a depune declaraţia de creanţă şi de a-şi proba creanţa invocată, în raport de care intervine atribuţia de verificare a lichidatorului. Recurenta a depus o declaraţie de creanţă în cauză şi fără notificarea lichidatorului în acest scop, însă nu a fost în măsură să probeze existenţa creanţei invocate nici în recurs.
Prin urmare, susţinerile recurentei în sensul că nu arfi fost îndeplinite condiţiile aplicării prevederilor art. 119 din Legea nr. 64/1995, republicată, deoarece nu ar fi fost acoperită şi creanţa sa, nu sunt întemeiate, iar, prin sentinţa civilă atacată, tribunalul, prin judecătorul-sindic, a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi de drept în cauză.
NOTĂ:
în privinţa creanţelor, Legea nr. 64/1995, republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 82/2003, prevede la art. 23 lit. f) că lichidatorul are atribuţia de a le examina şi, dacă este cazul, să formuleze obiecţiuni.
Art. 87 alin. (1) prevede că: “Lichidatorul va trimite fiecărui creditor o notificare în care va preciza termenul limită pentru înregistrarea creanţelor împotriva debitorului şi cerinţele legale pentru ca ele să poată fi luate în considerare”, iar potrivit art. 88 alin. (2): “Creanţele vor fi prezentate cu o cerere, în termen de 30 de zile de la data trimiterii de către lichidator creditorilor a notificării prevăzute la art. 87 alin. (1).”
