Decizia civilă nr.937/18.04.2012 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa civilă nr…..Tribunalul a admis acţiunea formulată de reclamantul XX în contradictoriu cu pârâta AB, şi a obligat-o să plătească reclamantului :
– echivalentul în lei a 925,4 euro, reprezentând drepturi salariale,
– salariul aferent perioadei 15 iulie – 27 august 2010, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii şi
– 3000 lei daune morale.
A respins cererea de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată la Tribunalul, reclamantul XX a chemat în judecată pe pârâta AB pentru a fi obligată la :
– plata drepturilor salariale aferente perioadei 15 iulie – 27 august 2010, în care a prestat muncă pe un şantier din Germania (7 euro/oră),
– salariul pentru această perioadă pe care trebuie să îl încaseze în ţară,
– despăgubiri morale în valoare de 3000 lei şi
– plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Reclamantul a susţinut că a încheiat cu pârâta un contract individual de muncă, prin care s-a obligat să presteze muncă pe şantierele BC Germania şi în schimbul muncii, pârâta s-a obligat să-i asigure transportul la şi de la locul de muncă, să-i asigure cazarea şi masa, să-i plătească în ţară salariul de 600 lei lunar şi cei 7 euro/oră pentru pe şantier, la fiecare 14 zile.
Pârâta nu a respectat niciuna din obligaţiile de mai sus, în sensul că reclamantul a suportat din banii proprii transportul la şi de la locul de muncă, pentru munca prestată în Germania nu i-a fost achitată nici o sumă şi nici salariul în lei în ţară nu i-a fost plătit.
Întrucât nu a asigurat plata chiriei pentru cazare, reclamantul a fost nevoit să-şi găsească adăpost în altă parte până când, tot cu bani proprii, s-a întors în ţară, unde luând legătura cu reprezentatul societăţii i s-a promis că va primi banii, după ce beneficiarul lucrărilor din Germania îi va vira în cont contravaloarea acestora conform contractului încheiat.
Întrucât angajatorul nu a executat nici una dintre obligaţiile la care s-a obligat, reclamantul a formulat acţiunea de faţă.
Pârâta, prin întâmpinare, a confirmat încheierea contractului de muncă cu reclamantul pentru un salariu în ţară de 600 lei lunar şi a precizat că angajatul a fost delegat să execute lucrări de construcţii în Germania, nefiind detaşat.
Pârâta a fost de acord cu plata salariului de 600 lei pentru o lună.
A mai invocat faptul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a se considera că reclamantul a fost delegat în Germania şi a cerut respingerea celorlalte capete de cerere.
În cauză s-au administrat proba cu acte şi martori
Analizând acţiunea pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, tribunalul a reţinut următoarele :
Prin contractul individual de muncă, înregistrat la ITM sub nr. reclamantul s-a angajat ca muncitor necalificat la societatea pârâta cu un salariu brut de 600 lei.
Prin ordinul de deplasare nr. 11/21.07.2010 (fila 12) pârâta a dispus ca reclamantul să presteze activitate ca muncitor necalificat în construcţii pe teritoriul Germaniei.
Cu privire la natura drepturilor băneşti solicitate de reclamant în intervalul cât a muncit în străinătate, tribunalul a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privind delegarea (art. 41 – 42 Codul Muncii) şi nici cele privind detaşarea (art. 43 – 47 Codul Muncii), întrucât nu există un act în acelaşi sens din partea angajatorului.
În acelaşi timp, pe baza probelor administrate, inclusiv poziţia pârâtei, tribunalul a constatat că reclamantul a prestat muncă în străinătate în intervalul menţionat de părţi, pentru care, în afară de salariul stipulat în Codul Muncii, trebuia să primească drepturi suplimentare, respectiv câte 7 euro/oră.
Aşadar tribunalul a analizat cererea reclamantului ca fiind o cerere de plată a unor drepturi salariale.
Din pontajul activităţii prestate de reclamant, pontaj întocmit de beneficiarul lucrării de construcţii a rezultat că în perioada 23 iulie – 5 august 2010 reclamantul a prestat în total 122,20 ore de muncă pe şantier (21+71,30+39,90).
Referitor la modul în care urma să fie plătită munca prestată în Germania, părţile nu au prevăzut vreo clauză contractuală însă reclamantul a susţinut în mod constant că trebuia să primească 7 euro pentru fiecare oră.
Pârâta nu a confirmat, dar nici nu a infirmat această sumă.
Tribunalul, având în vedere corespondenţa purtată între pârâta şi societatea BC Germania – beneficiara serviciilor la care s-a angajat pârâta, a reţinut că susţinerea reclamantului este fondată.
Astfel, potrivit adresei expediate de societatea germană către pârâtă fiecare muncitor pus la dispoziţie de firma românească urma să fie plătit cu 7 euro/oră, sumă rămasă după scăderea cheltuielilor de întreţinere şi echipament.
La rândul său, pârâta a confirmat că are de încasat de la BC 54,432 euro pentru recuperarea cărora a făcut demersurile legale necesare.
Prin urmare, tribunalul având în vedere dispoziţiile art. 159 şi următoarele Codul Muncii, care prevăd că pentru munca prestată de salariat în baza contractului individual de muncă, angajatorul îi datorează un salariu, a admis capetele de cerere privind plata în ţară a salariului de 600 lei precum şi plata echivalentului în lei a orelor suplimentare prestate în străinătate cu 7 euro/oră (122,20 ore x 7 euro/oră).
Cu privire la capătul de cerere ce se referă la despăgubirile morale, în temeiul art. 253 Codul Muncii în vigoare „angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpă angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Din probele administrate şi analizate mai sus (inclusiv declaraţiile martorului) a rezultat că salariul pe care reclamantul trebuie să-l primească în ţară nu a fost achitat de pârâta, şi nici contravaloarea orelor prestate în Germania, dovadă fiind acţiunea de faţă.
Din adresa expediată de BC aflată la fila 18 rezultă că societatea pârâtă a avut întârzieri şi în comunicarea actelor conforme normelor europene către firma din Germania.
Întrucât salariul în ţară nu a fost plătit, familia reclamantului a fost nevoită să contracteze împrumuturi pentru a face cheltuielilor curente.
Martorul audiat la propunerea reclamantului a declarat că deşi pârâta s-a obligat să-i asigure reclamantului transportul în şi din Germania nu a făcut acest lucru, iar cazarea, care de asemenea trebuia să fie în sarcina pârâtei a fost asigurată pe timp limitat, reclamantul fiind nevoit ca ultimele zile să doarmă pe străzi pentru că proprietarul imobilului unde a fost cazat l-a evacuat, pârâta neachitând chiria. Neprimind bani pentru munca prestată în Germania, reclamantul nu a avut nici cu ce să-şi cumpere mâncare în ultimele zile înainte de a se întoarce în ţară.
Pentru toate aceste inconveniente, reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru umilinţa la care a fost supus prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către pârâtă în calitate de angajator.
Pentru aceste argumente, tribunalul a apreciat ca fondată cererea reclamantului şi a obligat pe pârâtă la plata a 3000 lei daune morale.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa le-a respins, întrucât reclamantul nu a făcut dovada efectuării lor (nu a depus chitanţa de plată a onorariului de avocat).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta AB criticând soluţia instanţei de fond pentru următoarele:
Instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut iar hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii, deoarece reclamantul a solicitat o îndemnizaţie de detaşare, iar instanţa de fond, în considerentele hotărârii, a reţinut că drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi salariale, deşi în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privind delegarea sau detaşarea şi de asemenea a acordat 7 Euro/oră salariu, deşi acest salariu nu se regăseşte stipulat în nici un act şi nu există un capăt de cerere privind plata orelor suplimentare prestate de reclamant.
Hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea, dar şi cu aplicarea greşită a legii şi in ceea ce priveşte capătul de cerere al daunelor morale deoarece instanţa de fond le-a acordat în baza răspunderii civile delictuale argumentând soluţia pe declaraţia unicului martor, cu încălcarea art. art.1191 şi în condiţiile în care chiar instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a prezentat acte din care să rezulte un prejudiciu material suferit de acesta.
Conform deciziei 40/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului, pentru daune morale trebuia prevăzută în contract.
Recurenta a mai solicitat reaprecierea tuturor probelor administrate în cauză conform art. 304 ind. 1 c.pr.civ şi a reiterat apărările din primă instanţă.
Astfel a arătat recurenta că potrivit contractului încheiat între recurentă si PHP personal si intermediere, firma germană a contractat efectuarea unor lucrări de construcţii, lucrări al căror cuantum se cifra la suma de 66.000 euro.
Plata pentru aceste lucrări se realiza după emiterea unei facturi din partea recurentei, funcţie de nivelul lucrărilor efectuate, nu se făcea plata calculata la un număr de euro/ora munca prestata de angajaţii pârâtei.
Firma germană însă a dispus de lucrători, i-a repartizat pe diverse şantiere, urmând ca beneficiarii sa plătească BC diverse sume de bani -şi acest aspect rezultă din mult invocatul document aflat la fila 18, respectiv 50, numit de instanţa de fond „corespondenţă”.
După ce unul dintre beneficiari a alungat muncitorii, inclusiv pe reclamant – XX a hotărât în mod unilateral să nu mai plătească facturile emise de recurentă, ci să îşi estimeze obligaţiile băneşti la 7/euro ora muncă prestată, din care urmau să se scadă cheltuielile cu întreţinerea, cazarea, echipamentele lucrătorilor.
Aşa cum rezulta din însuşi documentul invocat de instanţa, aceasta hotărâre unilaterală a firmei germane este datata l0 august 2010 şi este ulterioară contractului încheiat prin comun acord în data de 15.07.2010.
Cu toate ca, in mod unilateral, firma germana a schimbat modalitatea de plata fără acordul recurentei, nici până în prezent nu a plătit măcar un eurocent, dovadă fiind existenta unor litigii privind acoperirea prejudiciului material suferit de recurentă.
Cu privire la forţa probanta a orelor de munca prestate, deşi a învederat instanţei de fond ca acele înscrisuri nu sunt stampilate, nu se poate identifica persoana emitenta si persoana care semnează documentele, instanţa a trecut peste acest aspect si le-a considerat perfect valabile, deşi nu provin nici de la recurentă in calitate de angajator, nici de la firma cu care era in relaţii contractuale.
Din nici un mijloc de proba administrat in cauza nu rezulta faptul ca recurentă a alungat muncitorii din cazări, ca nu a plătit pentru cazare si transportul muncitorilor sau ca i-ar fi umilit în vreun fel care sa justifice masurile instanţei de fond.
Instanţa de fond a reţinut în motivarea acordării daunelor morale faptul ca „neprimind bani pentru munca prestată în Germania, reclamantul nu a avut nici cu ce să-şi cumpere mâncare in ultimele zile înainte de a se întoarce în ţară”.
Reclamantul a prestat muncă în Germania în perioada 23.07-06.08.2010. insă conform actelor doveditoare ale raporturilor de muncă avute nu rezulta vreo obligaţie de plata zilnica sau săptămânala a salariului.
Între recurentă şi reclamant au existat raporturi de munca legale, consacrate prin contract de munca încheiat in forma scrisa, astfel încât instanţa să poată transforma un raport juridic într-un fapt juridic, pentru demonstrarea căruia se putea proba cu martori si nu are suport legal sancţionarea de către instanţa a faptului ca nu a achitat salariu funcţie de necesităţile muncitorilor.
Natura si întinderea obligaţiilor angajatorului sunt prevăzute in contractul de munca, dar si legislaţia muncii aplicabila.
Cum în contractul de muncă încheiat nu pot fi identificate obligaţii care să justifice măsura sancţionatorie pentru „umilinţe”, instanţa de fond ar fi fost necesar să indice temeiul juridic al obligaţiilor încălcate.
In acelaşi timp, instanţa nu a observat nici factura depusa de recurentă la dosar odată cu întâmpinarea, factura din care rezulta faptul ca a suportat costul repatrierii muncitorilor-inclusiv a reclamantului si martorului sau.
Astfel, din întreg probatoriul administrat, rezultă faptul că recurenta a fost obligată nelegal atât la plata unui salariu stabilit arbitrar, cât si a faptului că daunele morale acordate nu au suport contractual dar sunt şi nefondate, întrucât se bazează nu pe fapte ale angajatorului ci pe faptele unor terţi care nici măcar nu au avut calitatea de prepuşi ai angajatorului: proprietarul locuinţei din Germania, firma BC.
In concluzie recurenta a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii pentru plata daunelor morale şi pentru acordarea unei indemnizaţii de detaşare de 7 euro pe ora.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate de recurentă dar şi sub toate aspectele conform art.304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Între reclamantul XX şi pârâta AB s-a încheiat un contract individual de muncă la 15.07.2010, pe durată determinată, de 3 luni (19.07.2010 – 18.10.2010), ca muncitor necalificat, cu un salariu de 600 lei/lunar.
Conform susţinerilor părţilor, reclamantul a convenit cu societatea să lucreze în Germania la un şantier. De asemenea, pârâta recunoaşte că reclamantul a fost angajat la societate şi urma să lucreze în Germania pentru efectuarea unor lucrări de construcţie. Şi prin actul de la fila 16 denumit „angajament” societatea recunoaşte că reclamantul a lucrat în Germania şi că are de plătit drepturi salariale, aşa cum au fost convenite de părţi.
Ca atare, din probele dosarului, din corespondenţă şi din susţinerile ambelor părţi este dovedit faptul că reclamantul a fost angajat pentru a lucra în Germania o anumită perioadă de timp, în construcţii.
Indiferent cum a înţeles să denumească cererea de plată a orei de muncă cu 7 Euro, – îndemnizaţie de detaşare sau salariu – acest lucru nu are relevanţă pentru stabilirea de către instanţă a obligaţiei plăţii de către angajator, având în vedere că aceasta a fost convenţia părţilor.
Nu poate fi acceptat punctul de vedere al pârâtei că părţile au convenit doar un salariu de 600 RON/lună, în condiţiile în care reclamantul urma să lucreze în Germania, pe şantier.
Prin motivarea acţiunii reclamantul a explicat suficient de clar convenţia părţilor respectiv că se plătea ora de lucru cu 7 euro şi, de aceea solicită această sumă.
Din corespondenţa de la dosar rezultă că firma de intermediere BC nu a primit toate documentele necesare (documente originale şi cele care corespund normelor UE) de la firma BC şi din acest motiv, au fost angajaţi de urgenţă în data de 6.08.2010 alţi muncitori pentru lucrări pe şantierele BC.
În acelaşi act se confirmă că firma BC urma să plătească 7,00 Euro/oră de muncă după scăderea cheltuielilor de întreţinere şi cheltuieli precum echipament de siguranţă şi costuri de călătorie.
Toate aceste elemente confirmă faptul că ora de muncă fusese convenită la 7 Euro, aşa cum susţine reclamantul, şi nu teza susţinută de pârâtă că între părţi a existat doar o singură convenţie, contractul individual de muncă cu un salariu de 600 RON/lună.
Iniţial, pârâta a arătat că nu înţelege să plătească alte sume decât cele arătate în contractul individual de muncă, celelalte cereri ale reclamantului neavând temei legal.
Ulterior societatea a arătat că are de recuperat de la partenerul german suma de 54.432 Euro şi că, de îndată ce vor fi recuperate aceste creanţe de la partenerul unde a lucrat reclamantul, vor efectua plata drepturilor salariale ce rezultă din contract şi din actele adiţionale.
Pârâta nu a explicat care sunt actele adiţionale la contract şi nici nu le-a depus, deşi ele au fost solicitate de instanţa de fond.
Faţă de susţinerile şi apărările pârâtei care par complet nereale în contextul faptic arătat şi care nu se corelează cu corespondenţa depusă la dosar, pârâta practic neexplicând, nici la fond şi nici în recurs, în ce constă plata fiecărui muncitor, ea nerăspunzând la acest punct din acţiune, Curtea apreciază că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că se cuvine reclamantului, pe lângă plata salariului de 600 RON/lună, şi 7 Euro pe fiecare oră lucrată.
Aceste ore nu pot fi considerate însă, aşa cum le-a denumit instanţa de fond ore suplimentare efectuate în străinătate peste programul normal de lucru.
Chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile delegării şi detaşării prevăzute de art.43 şi art. 45 Codul muncii, convenţia dintre cele două părţi în cauză a fost aceea ca reclamantul să lucreze în construcţii, în Germania, pe şantier pentru o societate, alta decât pârâta, iar recurenta-pârâtă să îi plătească un salariu de 600 RON şi 7 Euro ora de muncă.
Aşadar, indiferent cum a înţeles reclamantul să denumească această plată cerută, respectiv, indemnizaţie de detaşare, în fapt, a explicat suficient de clar cu ce titlu şi din ce raporturi solicită aceşti bani.
Curtea, mai constată că din contractul încheiat între XX şi pârâta AB nu rezultă clauze care să clarifice care este partea responsabilă cu plata muncitorilor.
Nici din contractul de consultanţă încheiat între firma germană BC nu rezultă astfel de elemente, iar din capitolul V al contractului, denumit ,,preţul contractului” nu se înţelege, de asemenea, dacă muncitorii sunt plătiţi de firma germană/română sau măcar dacă contractul are vreo legătură cu litigiul de faţă.
Astfel, se prevede că preţul serviciilor prestate şi al lucrărilor efectuate de către consultant se vor calcula după efectuarea plăţilor efectuate de către firma angajatoare în Germania către salariaţii firmei BC şi vor reprezenta un cuantum stabilit în procente faţă de orele efectuate de către salariaţii români.
Acest cuantum este stabilit într-un act adiţional la acest contract, care va fi semnat separat de ambele părţi şi va fi de comun acord confidenţial stabilit între BC.
Nu rezultă o firmă angajatoare germană care să-şi fi asumat ea obligaţia de a-i plăti pe muncitorii români, ci această prevedere se află într-un contract de consultanţă cu o firmă germană ce se angaja să găsească pârâtei eventuali clienţi germani la care să lucreze muncitorii români.
Din corespondenţa aflată la dosar rezultă că pârâta AB nu a trimis societăţii de intermediere toate documentele originale care să corespundă standardelor juridice ale UE şi din acest motiv lucrările pe şantierele BC au fost oprite imediat. Firma BC va plăti în avans 7 Euro/pe fiecare oră de lucru prestată (fără cazare şi cheltuieli). Firma BC Personal confirmă prin această corespondenţă şi că imediat ce această sumă va intra în contul său va vira banii firmei BC. Prin urmare, banii de la firma angajatoare germană urmau a fi plătiţi firmei de intermediere germană care la rândul ei, vira aceşti bani către societatea română, de la care veneau muncitorii români.
Faptul că nici pârâta nu a primit banii încă de la firma din Germania, nu înseamnă că pârâta nu trebuie să-şi plătească salariaţii.
Referitor la forţa probantă a înscrisurilor, ce conţin evidenţa orelor lucrate de muncitori în Germania, instanţa a reţinut că nu este necesar ca ele să fie semnate şi ştampilate de intimată, întrucât nu pe şantierul acesteia ar fi lucrat reclamantul, astfel că ea nu poate confirma în mod direct câte ore a lucrat salariatul său.
Reclamantul a făcut dovada cu aceste acte, în raport circumstanţele concrete ale cauzei, că o firmă germană pentru care a lucrat a ţinut o evidenţă a timpului lucrat şi intimata trebuia să vină cu o contraprobă din care să rezulte că nu e reală această susţinere.
Cu privire la acordarea daunelor morale, decizia nr.40/ 2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocată de recurentă se referă la textul art.269 din Legea 53/2003 înainte de modificare.
După pronunţarea acestei decizii însă, textul de lege a fost modificat prin Legea 237/12.07.2007, iar în noua formă se prevede că angajatorul poate fi obligat să plătească salariatului său şi prejudiciile suferite ca urmare a unui prejudiciu moral suferit de acesta.
Prin urmare, decizia nu mai este aplicabilă întrucât textul de lege la care se referă a fost modificat, Codul muncii prevăzând expres în art.270 atât prejudiciile materiale, cât şi pe cele morale.
În mod corect a acordat instanţa de fond despăgubiri morale pentru salariat având în vedere modul în care acesta a fost tratat în Germania, considerând că acesta a fost umilit ca fiinţă umană şi a fost nevoit să treacă prin momente excepţionale.
Reclamantul şi-a dovedit acest prejudiciu cu martorul audiat în cauză, iar cu privire la declaraţiile acestuia instanţa a ţinut cont de subiectivitatea sa dat fiind că se află în aceeaşi situaţie ca şi reclamantul, dar aceste declaraţii se corelează şi cu situaţia de fapt susţinută de reclamant şi dovedită cu actele de la dosar.
Este foarte complicat a cere reclamantului să-şi dovedească prejudiciul moral suferit într-o ţară străină cu alţi martori decât colegii care l-au însoţit în această călătorie.
Având în vedere condiţiile pe care reclamantul a fost nevoit să le suporte, acestea fiind cauzate de societatea din România care nu a trimis actele la timp în Germania, în mod corect instanţa de fond a acordat suma de 3000 lei daune morale in conformitate cu art.270 (art.253 Codul muncii anterior) şi nu în baza răspunderii civile delictuale, aşa cum susţine recurenta.
