Acţiunea civilă în procesul penal. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile. Cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile.
Cod procedură penală, art. 14, art. 20, art. 317,
art. 335 alin. 1 rap. la art. 334;
Instanţa penală este obligată să rezolve acţiunea civilă în limitele obiectului acţiunii penale, deci cu respectarea art. 317 rap. la art. 14 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, extinderea cadrului procesual fiind permisă numai în condiţiile art. 335 din acelaşi cod şi mai înaintea pronunţării unei hotărâri la primul grad de jurisdicţie.
Decizia penală nr. 508, din 20 mai 2010Prin sentinţa penală nr. 1026 din 10 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Buzău s-a dispus condamnarea inculpatului, pentru săvârşirea unui concurs de infracţiuni, compus între altele şi din infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241 2005, parte civilă DGFP Buzău, la o pedeapsă rezultantă de 5 luni închisoare şi a cărei a fost suspendată condiţionat, conform art. 81-84 Cod penal.În latură civilă, acesta a fost obligat la plata sumei de 2.180 lei despăgubiri civile către partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău.
Sentinţa primei instanţe s-a menţinut prin decizia penală nr. 44 din 09 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, respingându-se ca nefondate apelurile declarate de inculpat şi partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău.
Împotriva ambelor hotărâri, în termenul legal a declarat recurs partea civilă, criticându-le ca fiind netemeinice în ce priveşte rezolvarea acţiunii civile exercitate în procesul penal.În esenţă, s-a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor civile rezultate din infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului.
Faptele, împrejurările săvârşirii acestora şi vinovăţia inculpatului s-au stabilit corect în gradele de jurisdicţie anterioare, iar întinderea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile produse bugetului consolidat al statului, inclusiv prin infracţiunea de evaziune fiscală, sunt în deplină concordanţă cu probele administrate ce au fost complet analizate şi just apreciate.
Din coroborarea raportului de inspecţie fiscală cu documentaţia financiar-contabilă deţinută de societăţile comerciale implicate în relaţiile contractuale derulate şi declaraţia martorei audiate în cauză, rezultă că deşi nu deţinea licenţă pentru transport public de mărfuri conform OUG nr. 109 2005, în perioada noiembrie 2007 – martie 2008 şi în calitate de administrator al persoanei juridice cu răspundere limitată, inculpatul a efectuat atari transporturi rutiere, folosind un autovehicul, primit în comodat de la soţia sa.
S-a dovedit de asemenea că raporturile comerciale având ca obiect prestarea de servicii au condus la realizarea de venituri, ce nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii comerciale administrate şi fără a se emite vreo factură fiscală în acest sens.
Instanţele anterioare au reţinut corect că activitatea infracţională detaliată în precedente, obiect al infracţiunii de evaziune fiscală încriminată în art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241 2005 a avut drept consecinţă prejudicierea bugetului de stat în limita sumei de 2.180 lei, reprezentând impozit pe profit şi TVA, neachitate pe perioada noiembrie 2007-martie 2008.Obligaţiile legale s-au calculat conform art. 14 din Legea nr. 241 2005 şi Codului de procedură fiscală iar veniturile realizate s-au estimat la suma de 21.741 lei, luându-se în considerare cheltuielile efectuate şi înregistrate în balanţele de verificare lunară.
Diferenţa de 12.588 lei solicitată de partea civilă DGFP Buzău cu titlu de despăgubiri civile, stabilită de organele Gărzii financiare prin procesul verbal încheiat la 03 septembrie 2008 (4.332 lei impozit pe profit şi 10.400 lei TVA), nu poate fi reţinută ca reală şi nici în directă legătură de cauzalitate cu fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză.
Este de observat că în determinarea prejudiciului în sumă de 14.738 lei, partea civilă recurentă nu a procedat la deducerea cheltuielilor normale impuse de prestarea serviciilor fără autorizaţie şi neînregistrate în contabilitatea societăţii comerciale administrate de către inculpat.
Separat de aceasta, chiar folosindu-se aceeaşi tehnică de calcul privind estimarea bazei de impunere, întinderea răspunderii civile vizează obligaţii financiare pretins a nu fi achitate statului în condiţiile arătate, începând cu luna septembrie 2007 şi până la 31 decembrie 2008.Atari acte materiale nu s-au reţinut în considerentele şi dispozitivul rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, excedând conţinutului infracţiunii de evaziune fiscală stabilită în sarcina acestuia şi deci procesului penal pendinte.
Or, instanţa penală este obligată să rezolve acţiunea civilă în limitele obiectului acţiunii penale, astfel cum a fost sesizată conform art. 317 rap. la art. 14 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, extinderea cadrului procesual fiind permisă numai în condiţiile art. 335 din acelaşi cod şi mai înaintea pronunţării unei hotărâri la primul grad de jurisdicţie.
Ca urmare, rezultând că sumele acordate cu titlu de despăgubiri civile au fost determinate ca reprezentând prejudiciu cert, lichid şi exigibil, pe perioada noiembrie 2007 – martie 2008, primindu-se drept concludentă o expertiză contabilă de specialitate şi se regăsesc în acelaşi cuantum şi titlu (impozit pe profit, TVA de plată cu majorările aferente) în raportul de inspecţie fiscală, temei al începerii urmăririi penale în cauză, în lipsa extinderii procesului penal pentru alte acte materiale, recursul exercitat de partea civilă se va respinge ca nefondat.
