În motivarea cererii, a aratat ca pârâtii se fac vinovati de savârsirea urmatoarelor fapte:
-fapta prevazuta de art.137 lit.”d”, deoarece facturile fiscale emise clientilor nu aveau semnatura si stampila de confirmare, aspect retinut si în raportul definitiv, unde lichidatorul judiciar mentioneaza ca documentele contabile pe baza carora s-au înregistrat creantele în evidenta contabila nu contin toate elementele necesare pentru a se introduce actiuni judiciare;
-fapta reglementata de art.137 lit.”c” pentru ca pârâtii au dat dovada de lipsa de interes în recuperarea creantelor la finele anului 2001 societatea având clienti neîncasati în valoare de 3.374.430.000 lei;
-fapta prevazuta de art.137 lit.”e” motivata de refuzul pârâtilor de a pune la dispozitia lichidatorului documentele referitoare la investitia ce figura în bilantul la data de 31.12.2001, sustragând astfel o partze din activul societatii.
La data de 12.10.2005 si creditoarea A.V.A.S. a formulat cerere de atragere a raspunderii patrimoniale a fostilor administratori ai SC A.T.G. SRL, respectiv a pârâtilor L.M. – decedat si P.I.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.390,52 USD, din care 325,13 USD reprezinta creanta preluata de la CAS Constanta si 1.065,39 USD reprezinta creanta preluata de la SC E.D. SA.
În motivarea cererii, reclamanta AVAS, fata de continutul raportului depus de lichidator în conformitate cu art.130 si având în vedere documentele aflate la dosarul cauzei, apreciaza ca pârâtii, cu buna stiinta au determinat falimentul societatii administrate.
Astfel, falita înregistra la data deschiderii procedurii datorii catre Fondul national unic de asigurari sociale suma de 1.066,36 RON, din care 209,43 RON reprezinta contributia personala a angajatilor societatii, pe care pârâtii erau obligati sa o vireze lunar. Prin neplata la termen a contributiei la Fondul national de asigurari de sanatate si folosirea respectivelor sume pentru sustinerea activitatii curente a societatii, reclamanta apreciaza ca fostii administratori se fac vinovati de utilizarea de mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetarii de plati, fapta fiind prevazuta de art.137 lit.”f” din legea nr.64/1995.
În al doilea rând, reclamanta a învederat ca, pârâtii nu au predat actele contabile si nu au dedus la dosarul cauzei documentele prevazute de art.33, împrejurare în care se impunea atragerea raspunderii patrimoniale a fostilor administratori în temeiul art.137 lit.”d” din legea nr.64/1995. În acelasi sens, reclamanta a mentionat ca, din actele aflate la dosar nu rezulta ca pârâtii si-ar fi îndeplinit obligatia de publicitate prevazuta de art.34 din legea nr.82/1991 si ca din documentele predate lichidatorului lipsesc evidentele privind bunurile societatii falite, lista creditorilor si lista transferurilor patrimoniale efectuate anterior cererii introductive.
Referitor la legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, reclamanta a apreciat ca art.137 lit.”d” instituie o prezumtie legala de existenta a acestei legaturi, prezumtie pe care pârâtii nu au rasturnat-o prin dovada contrarie.
Prin Sentinta civila nr.3367 din 1 iunie 2006, Tribunalul Constanta a respins exceptia inadmisibilitatii cererii de antrenare a raspunderii patrimoniale a pârâtului L.S.V.; a respins exceptia prematuritatii aceleiasi cereri si a respins ca nefondate cererile de antrenare a raspunderii patrimoniale a pârâtilor P.I.A. si L.S.V., formulate de reclamantele A.F.P. Mangalia si A.V.A.S. Bucuresti.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca, inadmisibilitatea actiunii în antrenarea raspunderii patrimoniale, nu poate fi generata de situatia invocata si, cât timp art.137 din Legea nr.64/1995 nu instituie nici o conditie referitoare la solvabilitatea pârâtului – membru al organului de conducere al falitei – pentru ptomovarea acestei actiuni, nu se poate retine ca reclamantele creditoare aveau deschisa alta cale procesuala pentru valorificarea pretentiilor afirmate.
Mai mult, apararile pârâtului L.S.V., în sensul ca a acceptat succesiunea defrunctului L.M. sub beneficiu de inventar si ca în acest moment nu se cunoaste întinderea drepturilor succesorale dobândite, nu pot fi opuse reclamantelor în actiunea fundamentata pe dispozitiile art.137 din Legea nr.64/1995, aceste aspecte vizând executarea silita a eventualei hotarâri obtinute de reclamante în cererea de antrenare.
Prematuritatea cererii de antrenare a raspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere, ar putea fi examinata doar în raport de existenta unor termene legale de exercitare a acestei actiuni sau a obligativitatii impuse de lege de a urma o anumita procedura prealabila, ori, art.137 din legea nr.64/1995 nu instituie nici o conditie de exercitiu a actiunii de genul celor mentionate, astfel ca motivul invocat de pârâtul Lita Sorin nu a atras sanctiunea prematuritatii.
Pentru considerentele expuse, ambele exceptii au fost respinse.
Prevederile art.124 al.1 lit.”c” sanctioneaza fapta de a dispune în interes personal continuarea unei activitati care ducea în mod vadit persoana juridica la starea de încetare de plati.
Urmarirea si satisfacerea unui interes personal reprezinta un element constitutiv esential al faptei enuntate mai sus, pentru care reclamantele creditoare au solicitat antrenarea raspunderii patrimoniale a pârâtilor.
Ori, nu rezulta din analiza amanuntita a activitatii debitoarei si a cauzelor aparitiei insolventei efectuata de lichidator si, deopotriva, din celelalte probe ale dosarului ca, prin actiunile sau omisiunile lor, pârâtii au determinat continuarea activitatii SC A.T.G. SRL si agravarea pasivului acesteia, în propriul lor interes.
Toate sustinerile reclamantelor AFP Mangalia si AVAS privind savârsirea de catre pârâtii administratori a faptei reglementata prin art.124 al.1 lit.”d” nu îsi gasesc fundamentul în probele dosarului.
Lichidatorul nu a aratat în raportul preliminar ca, pârâtii nu au organizat evidenta contabila si nu a retinut ca fapta de a nu fi tinut contabilitatea în conformitate cu Legea nr.82/1991 reprezinta una din cauzele încetarii de plati.
Mai mult, analiza activitatii economico-financiara a societatii pe anii 1999-2001 prezentata de lichidator, nu putea fi realizata decât pe baza registrelor de obligatorii prevazute de art.20 din Legea nr.82/1991, ceea ce prezuma ca pârâtii au organizat contabilitatea. De altfel, reclamantele nu au depus nici un înscris de la DGFP care sa ateste ca societatea nu a depus situatiile financiare anuale.
În ceea ce priveste modul incorect de completare a unor facturi fiscale, cu consecinte asupra recuperarii ulterioare a creantelor, s-a constatat ca reclamanta AFP Mangalia a preluat întocmai sustinerea lichidatorului din raportul preliminar, care, însa nu se coroboreaza cu nici o proba de la dosar. Cât timp facturile respective nu au fost depuse în instanta pentru a se verifica daca cuprind toate elementele si pentru a se determina persoana careia îi este imputabila omisiunea completarii lor cu datele necesare, nu s-a putut retine în sarcina pârâtilor fapta de a nu fi tinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Fapta reglementata de art.124 lit.”e” este savârsita prin deturnarea sau ascunderea unei parti din activul persoanei juridice, ori, prin marirea, în mod fictiv, a pasivului acesteia.
Împrejurarea ca în bilantul contabil al anului 2001, contul „Imobilizari în curs” are soldul de 302.801 mii lei, ceea ce presupune existenta unei investitii, nu este suficienta pentru a se trage concluzia ca pârâtii au ascuns o parte din activul societatii.
Referitor la acest aspect, lichidatorul are o pozitie contradictorie, sustinând în raportul preliminar ca investitia s-a concretizat în lucrarile de îmbunatatiri efectuate la un activ al SC O. SA, înscriindu-se la masa credala a acestei din urma societati cu suma de 34.223 USD, pe când în raportul din data de 19.07.2005 afirma ca nu a identificat în fapt investitia.
Având în vedere aceste neconcordante între sustinerile lichidatorului judiciar, pe care reclamanta AFP Mangalia le-a ignorat si în lipsa altor date certe privind investitia efectuata de falita, instanta nu a putut retine savârsirea acestei fapte.
Instanta a constatat ca nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale faptei consacrate prin art.137 al.1 lit.”f”.
Norma legala enuntata instituie raspunderea membrilor organelor de conducere pentru „folosirea de mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetarii de plati”.
Nu s-a dovedit în cauza contractarea unor obligatii noi, prin mijloace ruinatoare, în vederea obtinerii fondurilor banesti necesare întârzierii insolventei.
Pe de alta parte, nu rezulta din probe ca debitoarea dispunea de mijloace banesti necesare platii datoriilor bugetare si ca pârâtii administratori, cu intentie, le-au deturnat de la aceasta destinatie si le-au folosit în scopul amânarii aparitiei insolventei.
S-a retinut, deopotriva ca, textul art.137 enumera limitativ si sanctioneaza fapte prin care se contribuie la ajungerea debitorului în stare de insolventa, deci anterioare aparitiei acestei stari si determinante pentru ea. Ca atare, raspunderea pârâtilor pentru omisiunea sesizarii tribunalului, în vederea aplicarii fata de societatea comerciala al caror administratori erau, a procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului nu a putut fi angajata pe acest temei.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs DGFP Constanta, invocând ca motiv de nelegalitate interpretarea gresita data de instanta dispozitiilor art.137 din Legea nr.64/1995 si din care rezulta ca cererea de atragere a raspunderii administratorului debitoarei P.I.A. si L.S.V. este perfect admisibila, pentru ca s-a dovedit în cauza ca, administratorii se fac vinovati de faptele prevazute de art.137 din Legea nr.64/1995.
Intimata a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a recurentei, pentru ca la fond a avut calitate de reclamant AFP Mangalia si AVAS.
Exceptia este nefondata si va fi respinsa ca atare, pentru ca recurenta a dovedit prin Ordinul nr.1220 din 19.12.2003 a Ministerului Finantelor Publice ca este succesoarea în drepturi a A.F.P. Mangalia.
Recursul este nefundat, apreciaza Curtea.
Antrenarea raspunderii materiale a fostului administrator al falitei în temeiul art.137 din Legea nr.64/1995 republicata, presupune îndeplinirea unei cerinte esentiale de admisibilitate a cererii, respectiv un raport de cauzalitate între fapta administratorului si prejudiciul creat.
Conform art.137 din lege, judecatorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoana juridica ajunsa în stare de insolventa, sa fie suportata de catre membrii organelor de conducere: administratori, directori, cenzori si de orice alta persoana – care au contribuit la ajungerea debitorului în aceasta situatie, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridica a raspunderii administratorilor împrumuta de cele mai multe ori caracteristicile raspunderii delictuale fiind o raspundere speciala.
Fiind vorba de o raspundere delictuala, pentru a fi angajata este necesar a se îndeplini conditiile generale ale raspunderii civile delictuale (conform art.998, 999 Cod civil): fapta ilicita, prejudiciu, legatura de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu.
Pe de alta parte, potrivit art.1169 Cod civil, cel ce face o propunere înaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca.
În cauza, recurenta sustine în motivarea recursului ca a facut dovada îndeplinirii elementelor constitutive ale raspunderii celor doi administratori – proba acestor sustineri fiind raportul preliminar al lichidatorului judiciar.
Ori, conform raportului preliminar, una din cauzele care a contribuit la intrarea societatii în faliment a fost seceta excesiva din anul 2001, iar administratorii nu au întocmit corect documentele contabile.
Raspunderea administratorilor în conditiile art.137 din Legea nr.64/1995 este instituita pentru faptele enumerate limitativ de art.137 din lege si numai în situatia în care persoanele interesate fac dovada existentei raporturilor de cauzalitate între fapta administratorului si prejudiciu.
Doctrina româneasca a ajuns la concluzia ca raspunderea pentru insuficienta activului poate fi angajata numai daca acest prejudiciu a rezultat direct din greseala de gestiune, iar la încetarea platilor societatii a contribuit si administratorul prin faptele sale culpabile.
Existenta raportului de cauzalitate între culpa (greseala de gestiune a administratorului), starea de încetare de plati a societatii si lipsa unei parti din activ, trebuie astfel dovedita în fata judecatorului, nefiind prezumata.
În speta, creditoarea nu a administrat nici un fel de dovezi din care sa rezulte existenta raportului de cauzalitate între culpa pârâtilor, ca administratori de fapt a societatii debitoare si starea de încetare de plati a societatii, în cererea de antrenare a raspunderii acestora creditoarea invocând doar dispozitiile art.137 lit.”d,c,e” din Legea nr.64/1995, fara însa a argumenta si a proba vreuna din faptele incriminate de textele de lege ca fiind savârsite de pârâti.
Prin urmare, cum din înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu rezulta fapte culpabile, prin care s-a ajuns la starea de insolventa, nefiind dovedita culpa directa a acestora la incapacitatea de plata, rezulta ca nu sunt îndeplinite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale, astfel cum reiese din art.998-999 Cod civil.
În aceste conditii si pe aceste considerente se constata ca recursul este nefondat, iar în baza art.312 Cod pr.civila, este respins ca atare.
