Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia
nr. 1645 din 1 martie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 01.11.2011, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bistriţa invocată de această pârâtă, ca neîntemeiată.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul I.E.C. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bistriţa, ca neîntemeiată.
A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 250 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform prev. art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac inutilă examinarea pe fond a cauzei.
Astfel, privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiul Bistriţa, tribunalul a constatat că aceasta a fost neîntemeiată respingând-o ca atare, în condiţiile în care reclamantul face parte din categoria din cadrul serviciilor publice de interes local – Poliţia Comunitară, ce deserveşte unitatea administrativ-teritorială, iar conform art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, „primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale”.
Deşi primăria nu este definită de lege ca o persoană de drept public sau ca un subiect de drept administrativ de sine stătător, paralizarea unei cereri de chemare în judecată vizând revocarea unei măsuri dispuse de primar , precum cea de diminuare cu 25% a salariului – a se vedea dispoziţia nr.1743/12.08.2010 emisă de Primarul mun. Bistriţa, în care pârâtă figurează doar primăria, este excesivă în contextul în care noţiunea sui generis de „structură funcţională” obligă interpretul legii la un demers de interpretare a art. 77 din L.nr.215/2001 pentru clarificarea posibilităţii includerii acestei noţiuni în categoriile conceptuale cu care operează contenciosul administrativ, fostul art.978 C.civ. impunând ca interpretarea legii civile să se realizeze în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, cu atât mai mult cu cât primăria ca structură funcţională include şi pe primar, aducând la îndeplinire dispoziţiile acestuia.
Pe de altă parte, capacitatea de drept administrativ a autorităţii publice constă în aptitudinea de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării şi organizarea în concret a legii, pentru capacitatea de a sta în proces nefiind relevantă personalitatea juridică, după cum a susţinut pârâta.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale ale reclamantului au fost reduse cu 25%, reducere impusă de Legea nr.118/2010, aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege, sens în care, în data de 12.08.2010 a fost emisă de către Primarul Municipiul Bistriţa, Dispoziţia nr. 1743.
Această măsură este prevăzută în art.1 din Legea nr. 118/2010 şi a fost impusă, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, în vederea reducerii cheltuielilor bugetare şi asigurarea sustenabilităţii bugetului de stat.
Anterior promulgării acestui act normativ, Curtea Constituţională a efectuat controlul de constituţionalitate în condiţiile art. 15 alin.1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea , pronunţând Decizia nr. 872/25.06.2010.
Tribunalul a reţinut în prezenta cauză faptul că măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, aspect reţinut de instanţa constituţională în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 şi nr. 874/2010, şi o atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din Constituţie. Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art.53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, respectiv pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii sau moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
În cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010 şi s-a impus pentru apărarea securităţii naţionale, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, măsura restrângerii vizează exerciţiul dreptului şi nu substanţa acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale şi este determinată de o situaţie de criză financiară internaţională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi – angajaţi ai autorităţilor şi instituţiilor publice, este temporară (priveşte perioada 3 iulie 2010 – 31 decembrie 2010), este rezonabilă şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeaşi cauză şi având aceeaşi finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă şi cu caracter temporar a salariului personalului unităţilor bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajaţi, compatibilă cu legea fundamentală.
Referitor la dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa CEDO în materie, tribunalul reţine că potrivit art. 1 alin. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”. Însă, alin. 2 al textului prevede că „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor şi a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 1 din Protocolul 1, instanţa trebuie să aprecieze, în primul rând, dacă există o posesie în sensul convenţiei, dacă a existat o ingerinţă şi dacă acea ingerinţă este sau nu justificată.
În principiu, dreptul la salariu este apt a cădea sub incidenţa protecţiei instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudenţa sa referitoare la situaţii similare sau apropiate.
Noţiunea de „bun” utilizată de acest text are o semnificaţie autonomă, neputându-se considera că salariul este un „bun” care intră sub protecţia acestui text sau cel puţin o „speranţă legitimă”. Curtea europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să se primească
în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru perioada în care a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010).
Astfel, existenţa bunului sau a speranţei legitime s-ar fi putut reţine numai atunci când fie creanţa reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât Legea nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câştigate sau există un titlu executoriu în privinţa lor).
O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor judecătoreşti (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
Convenţia europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Din aceste decizii de speţă se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenţiei, în ceea ce priveşte drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operaţiune se realizează prin lege, nu se mai poate reţine în continuare existenţa unei posesii sau bun. Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina “….este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, daca printr-o dispoziţie legala in vigoare se stabileşte plata unor sporuri si condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, in mod deliberat, sa refuze plata lor, atâta vreme cat dispoziţiile legale sunt in vigoare”.
Prin urmare, în cazul de faţă, în care art. 1 alin 1 din Legea 118/2010 prevede ” (1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”, înlăturându-se temeiul legal pentru plata, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a procentului de 25% din salariu, această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenţei prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Cu privire la existenţa unei ingerinţe, tribunalul a retinut ca măsura reducerii salariilor s-a realizat în baza unei legi, legea nr.118/2010, astfel că este îndeplinită şi condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte scopul urmărit şi proporţionalitatea, prin adoptarea Legii nr.118/2010 sa urmărit aplicarea aceluiaşi mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii şi eliminarea inechităţilor generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeaşi categorie de pensionari. Acesta a fost generat de dificultăţile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părţii din care nu se baza pe sistemul contributiv.
Cu privire la justificarea ingerinţei, s-a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept.
În legătură cu aceste limitări, atât Convenţia cât şi jurisprudenţa CEDO impun respectarea anumitor condiţii şi principii, care au fost avute în vedere.
Scopul măsurii a fost apărarea interesului public, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii 118/2010. Pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei naţionale aflată în faţa unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică şi siguranţa naţională, aspect ilustrat pe deplin în expunerea de motive a Legii 118/2010.
Prin urmare, prin acest obiectiv se urmăreşte echilibrarea bugetului de stat, având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea plăţii obligaţiilor statului atât către pensionari, cât şi către salariaţi sau beneficiari de orice alte tipuri de indemnizaţii, precum şi de a asigura derularea în condiţii optime a acordurilor internaţionale ale României care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu.
De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea arată ca nu este rolul sau de a verifica in ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit (în cazul de faţă reducerea cheltuielilor publice prin reduceri salariale), cu excepţia situaţiilor in care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În speţa Wieczorek contra Poloniei paragraful 59 se arată că “noţiunea de interes public este în mod necesar extensivă. În special, decizia de a edicta legi privind drepturile din asigurări sociale implică în general consideraţii de ordin economic şi social. Curtea consideră firesc ca limitele de apreciere la dispoziţia legislativului în implementarea politicilor sociale şi economice să fie largi şi în relaţie cu ceea ce consideră legislativul a fi interesul public, exceptând situaţia în care decizia este în mod vădit neîntemeiată”.
În jurisprudenţa sa, Curtea recunoaşte dreptul la o amplă apreciere a statului în ceea ce priveşte sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conţinut mai vast decât în alte domenii şi pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporţionalităţii în special atunci când are loc o privare totală.
Curtea a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului pensiei si/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei – reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane – neîncălcare); aprox 38% (Jankovic c Croatia, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz c. Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din preţul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc., 50% din preţul asigurării pentru automobile – Domalewski c. Polonia, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul/a mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depăşească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice – Callejas c. Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocaţii speciale pentru văduve (Adriana C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).
În situaţia de faţă, reducerea salariilor cu 25% s-a realizat printr-o lege organică, Legea 118/2010. Mai mult, legea a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, asupra acestei legi existând o decizie fermă atât la nivelul executivului, cât şi la nivelul legislativului. Prin urmare, emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigenţelor Convenţiei.
Măsura este nediscriminatorie pentru că a vizat, potrivit dispoziţiile Legii 118/2010, întreaga categorie a angajaţilor din sistemul public, categorie din care face parte reclamanta.
Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din CEDO pentru că este necesar ca diferenţa de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeaşi situaţie, ori în situaţie analogă sau comparabilă şi, aşa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 118/2010, dispoziţiile sale privesc întreg personalul bugetar şi nu numai anumite categorii profesionale.
Angajaţii din sectorul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea
cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli – mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat şi un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entităţi de la nivel central sau local, care trebuie să ţină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinţei concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeaşi situaţie cu cel privat şi nici măcar într-o situaţie analogă şi comparabilă, astfel încât unei situaţii de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferenţiat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voinţă a angajatorului şi a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securităţii naţionale pe fondul crizei economice internaţionale, şi că prin aceasta nu se aduce atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamant, situaţie în care, în baza prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 rep., privind Statutul funcţionarilor publici rap. la art. 1 din Legea nr. 118/2010, a art. 1 din Legea nr. 285/2010, a prevederilor art. 14 din Convenţia europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a Protocolului nr. 12, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată.
În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, este real că, întrucât a căzut în pretenţii, reclamantul a fost obligat a suporta, în temeiul art. 274 C.pr.civ., cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte, sens în care a admis cererea formulată de către pârâtă, însă, având în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. 3 C.pr.civ., respectiv valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat (trebuie făcută sublinierea existenţei mai multor dosare pe rolul acestei instanţe similare cu prezentul dosar şi în care apărările formulate de pârâtă sunt identice) instanţa a micşorat onorariul avocaţial ce a fost pus în sarcina reclamantului, de la suma de 620 lei, rezultată din chitanţa depusă la dosar, la suma de 250 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primăria mun. Bistriţa solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecata.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului şi a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în mod nejustificat.
Instanţa de fond, pe buna dreptate a respins ca neîntemeiata acţiunea civila formulata de reclamant.
Instanţa de fond nu era îndreptăţita sa reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul sau, care are ca finalitate, pe de o parte, prestarea asistentei juridice, iar pe de alta parte plata onorariului si, eventual, a altor cheltuieli, întrucât acestea nu pot fi stânjenite sau controlate, direct sau indirect, de nici un organ al statului.
Prin urmare, în mod greşit, instanta de fond a facut în cauza aplicarea dispozitiilor art. 274 pct. 1 şi 3 din Codul de procedura civila şi a redus, prin apreciere, cheltuielile judiciare privind onorariul convenit de avocat cu clientul sau.
Conform dispozitiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat şi clientul sau nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar în conformitate cu art. 94 alin. 2 şi 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabileşte prin negociere, fiind totodată exclusa obligaţia avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul sau.
De asemenea, în art. 95 din statut s-a stabilit ca reclamaţiile şi contestaţiile privind onorariile şi cheltuielile facute în interesul clientului se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, adica de consiliul baroului, deciziile acesteia putând fi atacate prin plângere la Comisia permanenta, a cărei soluţie este definitiva.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie sa aiba în vedere atat valoarea pricinii, cat şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea apărării in cauza, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Astfel, nu este justificata reducerea onorariului achitat de parte avocatului sau, mai ales ca acţiunea a fost respinsa în întregime.
Faptul ca avocatul a determinat, exclusiv în limitele prerogativelor legale şi statutare, conferite profesiei de avocat, soluţionarea cererii “la numai doua termene” nu reprezintă un motiv de reducere a onorariului avocaţial, diligenta profesionala a apărătorului paratei conducând la soluţionarea cererii intr-un timp foarte scurt.
Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ţinând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al textului menţionat, care sunt: timpul şi volumul de munca solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanta intereselor în cauza; împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedica pe avocat sa accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, daca aceasta împrejurare poate fi constatata de client fără investigaţii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în munca, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusa de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiara a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei sa acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.
Textul de lege menţionat permite instanţei sa mărească sau sa micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori constata ca sunt nepotrivit de mici sau de mari fata de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat. Textul face referire şi la “tabloul onorariilor minimale”, care nu mai exista în prezent, trimiterea fiind astfel superflua.
Art.274 alin.3 C. pr. civ. este menit sa împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa fireasca, aceea de a permite justiţiabilului sa beneficieze de o asistenta judiciara calificata pe parcursul procesului.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului parata ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecata, deşi nu se afla în culpa procesuala şi nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
În speţă onorariul apărătorului pârâtului, recurent de faţă, a fost de 500 lei, plus TVA 120 lei, în total 620 lei conform dovezilor de puse la dosar, iar instanţa l-a redus considerându-l ca nepotrivit şi fără ca instanţa să motiveze care a fost valoarea la care s-a raportat şi fără a lua în calcul munca avocatului.
Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii ataca te în sensul obligării paratei la plata tuturor cheltuielilor de judecata la fond.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art.274 alin. (3) Cod procedură civilă, judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Totodată, practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).
În acelaşi sens se statuează şi în Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin.
(3) Cod procedură civilă.
Contrar susţinerilor recurentei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă nu s-au încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995.
În realitate, dispoziţiile legii privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat menţionate consacră principiul obligativităţii respectării contractului de asistenţă judiciară şi sunt aplicabile exclusiv părţilor contractante.
Astfel fiind, dacă nu ar fi existat dispoziţiile art. 274 C.pr.civ., contractul încheiat de avocat şi clientul său ar fi produs efecte juridice numai între părţile contractante, ca orice alt act juridic convenţional, iar nu şi faţă de terţe persoane, inclusiv faţă de adversarul din proces.
Curtea reţine că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu avocaţial, îl reprezintă culpa procesuală, denotă că acel contract, încheiat de partea care a câştigat procesul cu avocatul său, îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul, căci aceasta din urmă se vede a fi obligată în temeiul voinţei persoanelor care au semnat şi negociat
onorariul în contractul de asistenţă juridică, deşi se poate constata cu forţa evidenţei că această persoană nu a participat, personal ori prin reprezentant, la încheierea acelui contract.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală, practic prin suportarea unei părţi din onorariu cu titlu de cheltuieli de judecată nefăcându-se altceva decât sancţionarea abuzivă a conduitei cocontractanţilor din contractul de asistenţă juridică.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 367/2008 a Curţii Constituţionale, aceasta nu consacră o revenire a instanţei de contencios constituţional asupra propriei jurisprudenţe, ci priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă.
Referitor la jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă şi anume, acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.
Proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond, aceasta justificând reducerea onorariului avocaţial, astfel încât acesta să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu – sau chiar al mai multora, cum este cazul de faţă.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 Cod pr. civ., Curtea va respinge recursul declarat de pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BISTRIŢA împotriva sentinţei civile nr. 1099 din
1.11.2011, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pe care o va menţine în întregime. (Judecător Monica Diaconescu)
