Acordurile colective de muncă pot cuprinde numai măsuri referitoare la aspecte de ordin social, ale condiţiilor de muncă, sănătăţii şi perfecţionării funcţionarilor publici. Nu se regăseşte printre acestea posibilitatea negocierii salariilor sau acordării unor diverse sume de bani cu caracter de prime sau sporuri neprevăzute de lege pentru categoria respectivă de funcţionari publici.
Curtea de Apel Cluj, Secţia a Il-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 1709 din 6 martie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 1091 din 10 noiembrie 2011 a Tribunalului Bistriţa Năsăud s-a admis acţiunea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud şi, în consecinţă a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a compensaţiei
legale de 5 salarii lunare, în condiţiile art.13 alin.3 din Acordul Colectiv de Muncă la nivelul Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud pe anul 2010.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că reclamanta a fost angajata Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud în perioada 01.02.2001-11.09.2010, iar la data de 11.09.2010 a fost eliberată din funcţia publică de consilier superior, în temeiul art.99 alin.1 lit. b din Legea nr.188/1999.
Într-adevăr, la cap. II din Acordul colectiv încheiat la nivelul Casei Judeţene de pensii pentru anul 2010 şi intitulat „Numirea în funcţie, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu” este expres stipulat la art.13 alin.1 şi 3 că persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei, îşi păstrează calitatea de funcţionar public continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici, iar la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariată, se poate solicita o compensaţie de cel puţin un salariu lunar şi cel mult cinci salarii lunare.
Acest acord a intervenit între Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, pe de o parte şi Sindicatul „Liber Solidaritatea” al şi Personalului Contractual din C.J.P. Bistriţa-Năsăud, pe de altă parte, părţile semnatare ale acordului obligându-se în respectarea prevederilor acestuia, conform art.3. Potrivit art.28 din Hotărârea nr.833/2007, executarea acordului colectiv este obligatorie pentru ambele părţi.
Reclamanta s-a adresat fostei instituţii angajatoare la data de 23.08.2010 cu o cerere prin care a solicitat acordarea salariilor compensatorii, astfel cum este stipulat în Acordul colectiv de muncă la nivelul CJP Bistriţa-Năsăud. Prin răspunsul înaintat de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud i s-a comunicat că s-a solicitat ACNPAS Bucureşti acordarea sumelor necesare pentru lichidarea drepturilor salariale ale personalului disponibilizat, însă, aceste fonduri nu sunt prevăzute în legea bugetului asigurărilor sociale pentru anul 2010. În aceeaşi formă de refuz a plăţii drepturilor s-a manifestat pârâta şi prin răspunsul adresat la plângerea prealabilă din data de 8.10.2010.
Dreptul reclamantei la plata acestor compensaţii fiind astfel implicit recunoscut de fosta instituţie angajatoare – Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, reprezentând şi un drept de creanţă – „bun”, în sensul art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar refuzul de a acorda sumele de bani aferente acestora ar constitui o privare de proprietate, contrară disp.art.1, paragraful 1, teza a II-a din acelaşi protocol, instanţa a admis acţiunea formulată cu obligarea pârâtei la plata compensaţiei egală cu cinci salarii lunare, în condiţiile art.13 alin.3 din Acordul Colectiv de Muncă la nivelul Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud pe anul 2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs CASA TERITORIALĂ DE PENSII BISTRIŢA-NĂSĂUD solicitând admiterea recursului cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea recursului a arătat că în lipsa unor prevederi legale bugetare, recurenta nu poate dispune alocarea unor sume distincte, indiferent sub ce titulatura, daca ele nu sunt inscrise în sfera sumelor disponibile in exerciţiul financiar al anului respectiv, in acord cu dispoziţiile art. 137 din Constituţie; care statuează ca formarea, administrarea, întrebuinţarea si controlul resurselor financiare ale statului si ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege.
Prin urmare, formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice, fac obiectul legii finanţelor publice, conform căreia angajarea cheltuielilor bugetare, se face numai în limita creditelor bugetare aprobate conform legii.
Pe cale de consecinţa, instanţa de fond in mod greşit a reţinut in cauza neexecutarea obligaţiei de plata derivata din raportul de serviciu ceea ce conturează legal admiterea cererii reclamantului.
Instanţa de fond, prin sentinţa recurată reţine ca executarea contractului colectiv, a căror prevederi sunt incidente si reclamantului, este obligatorie pentru părţi.
Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o alta persoana, numita debitor, o anumita prestaţie, pe care aceasta este îndatorat a o îndeplini.
Obligaţia evoca deci, sub aspect activ, un creditor si o creanţa, sub aspect pasiv, un debitor si o datorie, iar sub ambele sale aspecte, legătura juridica dintre creditor si debitor, adică un raport juridic.
Creanţa este un drept, un bun incorporal, o valoare, care face parte din patrimoniul creditorului, fiind un clement activ al acestuia, iar datoria este o îndatorire, care face parte din
patrimoniul debitorului, fiind un element pasiv al acestuia. Aşadar, neonorarea obligaţiei constatate in sarcina recurentului nu deriva din reaua-voinţa a acesteia nici din lipsa diligenţelor in ce o priveşte, ci din inexistenţa unui fond financiar alocat prin act normativ, care să fi permis efectuarea plăţii.
Instanţa de fond in mod corect a reţinut statuând ca “intimata nu contesta dreptul reclamantei la compensaţia solicitata … ” ; insa nu a reţinut si faptul ca aceasta compensaţie nu se poate achita întrucât Legea bugetului de asigurări sociale pe anul 2010 nu prevedea asemenea fonduri”. In acelaşi sens sunt si prevederile conţinute de acordul colectiv de pe anul 2010 încheiat intre CNPAS si Sindicatul Liber al Casei Naţionale de Pensii. În cazul disponibilizării, funcţionarului public i se pot acorda salarii conform legislaţiei in vigoare, in limita prevederilor bugetare.” Ori, acordurile colective se încheie după aprobarea bugetului autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioada determinata, de regula corespunzătoare exerciţiului bugetar – astfel cum este prevăzut la art. 26 din Hotărârea nr. 833/2007.
Totodată arată ca acordurile colective nu pot conţine prevederi contrare, drepturi şi obligaţii sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot excede sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor şi obligaţiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligaţii suplimentare faţă de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu – art. 25 din Hotărârea nr. 833/2007.
Analizând sentinţa recurată prin prisma dispoziţiilor art.304 şi 304C.pr.civ, Curtea reţine următoarele:
Invocând prevederile art.13 alin.3 din Acordul colectiv de muncă încheiat la nivelul Casei Judeţene de Pensii Bistriţa – Năsăud, reclamanta a solicitat să i se acorde o compensaţie constând în cinci salarii lunare ca urmare a eliberării sale din funcţia publică de conducere din cadrul acestei autorităţi publice locale în data de 11.09.2010. Cererea sa a fost admisă de instanţa de fond, motivat în esenţă de faptul că, întrucât acordul colectiv constituie legea părţilor, nu îi este imputabil reclamantei că legea bugetului de asigurări sociale pe anul 2010 nu a prevăzut asemenea fonduri, fiind în sarcina angajatorului de a lua măsurile necesare pentru corelarea măsurilor de reducere a unor posturi cu obligaţia ce îi revine din cele prevăzute de lege ori asumate prin acordul colectiv.
Contrar instanţei de fond, curtea apreciază că prevederea în acordul colectiv de muncă a unei dispoziţii de tipul căreia se prevalează reclamanta – fost funcţionar public – încalcă prevederi legale imperative, fiind astfel nelegală şi constituind o obligaţie pe care recurentul – pârât nu poate fi obligat s-o aducă la îndeplinire, întrucât acordul colectiv reprezintă legea părţilor numai în situaţia în care se respectă dispoziţiile legale în vigoare.
În primul rând, Curtea observă caracterul ambiguu al formulării art.13 din acordul colectiv, care, deşi la alineatele 1 şi 2 conţine exclusiv referiri la funcţionarii publici, la alin.3 reglementează posibilitatea de solicitare a compensaţiei numai pentru personalul contractual, însă, într-o interpretare mai puţin restrictivă, s-ar putea considera că intenţia părţilor a fost ca textul să li se aplice şi funcţionarilor publici reprezentaţi de acelaşi sindicat.
Pentru a stabili deci legalitatea prevederii posibilităţii de solicitare de către un funcţionar public a compensaţiei constând în unu până la cinci salarii lunare prin acordul colectiv, instanţa va avea în vedere dispoziţiile imperative ale art.31 din Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, care prevede că pentru activitatea prestată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariu de bază, sporul de vechime, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare; de asemenea, au dreptul la prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Acest text legal trebuie coroborat cu dispoziţiile art.72 alin.1 din Legea 188/1999, care statuează că acordurile colective de muncă pot cuprinde numai măsuri referitoare la aspecte de ordin social, ale condiţiilor de muncă, sănătăţii şi perfecţionării funcţionarilor publici, precum şi cu cele ale art.22 din HG 833/2007. Nu se regăseşte printre acestea posibilitatea negocierii salariilor sau acordării unor diverse sume de bani cu caracter de prime sau sporuri neprevăzute de lege pentru categoria respectivă de funcţionari publici, întrucât, în concepţia Legii 188/1999, salariile sunt stabilite de legiuitor şi nu pot face obiectul unor convenţii între funcţionar şi autoritatea publică.
Subsidiar, acesta este şi motivul real ce stă la baza susţinerii pârâtei – recurente în sensul că „lipseşte baza legală pentru realizarea dreptului în sine”, respectiv lipsa unei reglementări legale bugetare în care să se înscrie financiar astfel de cheltuieli, tocmai pentru că astfel de sume de bani nu pot rezulta legal din acorduri colective de muncă.
Având în vedere considerentele expuse, constatând incidenţa motivului prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea legii astfel cum s-a argumentat, în temeiul art.312 alin.1 şi 3 teza întâi C.proc.civ., instanţa va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul că va respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. (Judecător Claudia Idriceanu)