Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 1402 din 22 februarie 2012
Prin sentinţa civilă nr.4938 pronunţată la data de 19.09.2011 a Tribunalului Maramureş a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul M.M.C. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Maramureş şi în consecinţă a fost anulată în parte decizia de impunere nr.5683/1178 din 14.10.2009 emisă de pârât pentru plata contribuţiei de 7.625,22 lei la Fondul naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate , menţinută decizia la nivelul sumei de 8.046,42 lei limita pentru care este menţinută şi decizia nr.102/2009 emisă de Preşedintele Director General al pârâtei.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că potrivit art.256 (1) din Legea nr.95/2006 modificată privind reforma în domeniul sănătăţii, Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează şi din contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice.
Colectarea contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se face de către , prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
În speţă, colectarea contribuţiei a fost făcută de CAS.
Sunt asiguraţi, potrivit legii nr.95/2006 (art.211), toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator.
Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România.
Prevederile art. 208 al. 3 lit.”e”şi al. 6 din Legea nr.95/2006 modificată consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de plată pentru asigurările sociale de sănătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 215 al.(1)şi (3) din legea de mai sus,obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi persoanelor fizice care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate,potrivit legii,să desfăşoare activităţi independente.
În acest caz, contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5% care se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit. Dacă acest este singurul asupra căreia se calculează contribuţia,aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar (art.257 al.( 2) lit. b)
Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5% (art.259 al 4 ).
Din conţinutul prevederilor legale de mai sus se reţine că obligaţia de plată a contribuţiei sociale de sănătate subzistă independent de încheierea unui contract cu Casa Asigurărilor de Sănătate.
Împrejurarea că reclamantul, care este avocat, plăteşte contribuţia la Casa de asigurări a avocaţilor nu o scuteşte de plata contribuţiei reglementate de legea nr.95/2006
Reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica CAS veniturile realizate pe perioada supusă verificării şi nici nu a încheiat contract de asigurare cu aceasta.
Trebuie distins între obligaţia de plată a contribuţiei, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere considerându-se că reclamantul datorează contribuţia la nivelul sume de 8.046,42 lei dar nu şi majorări de întârziere şi penalităţi.
În cuprinsul legii există noţiuni care sunt susceptibile de a crea confuzie din partea celor chemaţi la plata contribuţiei,confuzie care în accepţiunea instanţei face ca plătitorul să nu fie vinovat de plata cu întârziere a contribuţiei,cu alte cuvinte, acesta ar putea fi obligat numai pentru datoria principală nu şi cu privire la accesoriile acesteia.
În concluzie se consideră că încheierea contractului de asigurare are doar valoare administrativă ,de luare în evidenţă şi că nu în virtutea contractului se dobândeşte calitatea de asigurat. Obţinerea calităţii de asigurat despre care vorbeşte art.259 al 7 din lege referindu-se doar
la raporturile administrative dintre CAS şi asigurat neavând relevanţă asupra obligativităţii plăţii contribuţiei.
Cu privire la celelalte critici invocate de reclamantă în motivarea acţiunii, se admite că, plata contribuţiei sociale nu este o obligaţie fiscală dar legea sănătăţii neavând dispoziţii specifice a împrumutat din codul de procedură fiscală dispoziţiile legale cu privire la colectare, prin Ordinul Preşedintelui CNAS nr.617/2007 situaţie în care natura juridică a obligaţiei de plată nu mai are relevanţă pentru soluţionarea cauzei.
Înainte de apariţia Legii nr.95/2006 organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate a fost reglementat de OUG 150/2002 care conţinea, cu privire la colectare, aceleaşi dispoziţii ca şi legea sănătăţii situaţie în care neindicare ca şi temei legal,pentru perioada anterioară anului 2006 a OUG nr. 150/2002 nu poate afecta legalitatea actelor administrative atacate.
Potrivit art.2 din OUG nr.150/2002 persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia de aşi asigura sănătatea, au obligaţia de a comunica direct casei de asigurări alese veniturile pe baza declaraţiei de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării la fond.
Faptul că reclamantul nu a comunicat CNAS toate veniturile realizate nu poate fi sancţionat întrucât nu este prevăzută o astfel de sancţiune în lege. În acest sens, se apreciază că în sarcina reclamantului nu se pot reţine majorările şi penalităţile de întârziere în condiţiile în care acestea apar cu titlu de sancţiuni pentru neachitarea contribuţiei în termenul stabilit în decizie.
Împotriva soluţiei arătate a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Maramureş în considerarea că stabilirea obligaţiilor fiscale prin decizie de impunere din oficiu a fost efectuată pe baza informaţiilor care au fost comunicate de organele fiscale, conform protocolului încheiat între CNAS şi ANAF, avand la baza declaratiile depuse de reclamant la organele fiscale teritoriale in temeiul cărora s-au emis deciziile de impunere anuale intrucât acesta nu şi-a respectat obligaţia de depunere a declaraţiilor la CAS, obligaţie care-i incumba in temeiul OG nr.9212003, si a art.215 din Legea nr. 95/2006(anterior publicării acestui act normativ, reglementări similare se regăseau în OUG nr. 150/2002).
Potrivit art. 119 şi 120 din OG nr. 92/2003, pentru neachitarea la termenul de scadenţă debitorii datorează, după acest termen dobânzi(anterior adoptării OUG nr.39/2010 era folosita noţiunea de majorări de întârziere in locul celei de
dobânda) si penalităţi de întârziere. Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. De asemenea, potrivit art. 114 din acelasi act normativ, plata cu intarziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întarziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenţei acestora.
Aşadar, neplata contribuţiei de asigurări de sănătate, la termenele de scadentă, este sancţionată prin dispozitiile inserate în Codul de procedură fiscală.
Sancţiunea este prezumată a fi cunoscută de la data intrării în vigoare a actului normativ. De asemenea, obligatia de plată a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, este o obligaţie legală, prevăzută de Legea nr. 95/2006. Necunoasterea
obligatiei lega le de plată, precum şi a eventualelor sancţiuni în caz de nerespectare este de neconceput din partea reclamantului, în considerarea calitatii domniei sale, aceea de avocat şi de asemenea lipsită de temei legal, contravenind principiului nemo censetur ignorare legem, situaţie in care se apreciaza că prima instanţă, în mod gresit a procedat la exonerarea reclamantului de plata majorărilor şi a penalităţilor de întarziere.
Răspunzând celor invocate prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului fundamentat pe aceea că în conformitate cu art.222 din Legea nr.95/2006 recurenta avea obligaţia de a proceda la contactarea o dată pe an şi a proceda la informarea cu privire la serviciile de care beneficiază pe anul respectiv a nivelului contribuţiei personale şi a modalităţii de plată precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor. Pârâta recurenta nu a făcut nimic din toate acestea în cei cinci ani imputaţi fiind astfel în culpă. În situaţia în care ar fi fost respectate de recurentă dispoziţiile arătate ar fi fost posibil ca suma totală să o fi achitat anual.
Analizând argumentele aduse prin recursul declarat în raport de actele dosarului, de normele juridice incidente şi de dispoziţiile art.304 C-pr.civ., Curtea reţine că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Legea nr.95/2006 consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale pentru formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi persoanelor fizice ce exercită profesii
liberare sau a celor care sunt autorizate să desfăşoare activităţi independente. Intimatul face parte din categoria persoanelor ce desfăşoară activitate liberală context în care în mod corect s-a reţinut incidenţa art.256, 208,215, 257 şi respectiv 259 din Legea nr.95/2006 .
Cu toate acestea nu pot fi primite reţinerile instanţei în privinţa majorărilor şi penalităţilor de întârziere. În materie fiscală, accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplăţii la termen a creanţelor principale indiferent de existenţa sau nu a unei culpe din partea contribuabilului. Astfel, conform Codului de procedură fiscală art.85 impozitele, taxele contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc fie prin declaraţie fiscală în condiţiile art.82 alin.2 şi 86 alin.4, fie prin decizie emisă de organele fiscale, creanţele fiscale fiind scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează (art.111). Tot astfel art.119 alin.1 C.pr.fic. prevede că pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere.
Acelaşi cod prin art.120 mai prevede că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadenţă până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Prin normele enunţate nu se prevede ca şi condiţie prealabilă incunostintarea Dimpotrivă normele prevăd expres că se datorează majorări de întârziere pentru neplata la scadenţă a creanţelor fiscale stabilite potrivit legii.
Intimatul reclamant a realizat venituri impozabile din desfăşurarea unei activităţi libere care se supun impozitului pe venit şi avea obligaţia legală de a plăti o contribuţie lunară către fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate în forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile . Astfel avea obligaţia de a depune şi declaraţiile prevăzute atât de OG nr.92/2003 şi art. 215 din Legea nr.95/2006. Această obligaţie de a depune declaraţii nu a fost îndeplinită iar stabilirea obligaţiilor sale fiscale în această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul art.83 alin.4 din OG nr.92/2003. Ori în condiţiile Legii ce reglementează sistemul de asigurări de sănătate chiar dacă intimatul nu ar fi beneficiat în mod voluntar de asigurările de sănătate ar fi avut obligatia de a contribui la sistemul naţional de asigurări de sănătate indiferent de opţiunea acestuia de a nu accesa sistemul public de sănătate. În plus drepturile şi obligaţiile asigurărilor sunt stabilite anual prin contractul cadru aşa cum prevede legea nr.95/2006 art.257. Acestea sunt aduse la cunoştinţa asiguraţilor prin
publicarea în monitorul oficial atât a contractului cadru cât şi a normelor metodologice de aplicare a acestuia . Prin urmare necunoaşterea caracterului exigibil al acestei creanţe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora se calculează ar contravine principiului nemo censetur ignorare lege. Obligaţia de plată se naşte de la data realizării venitului şi nu în virtutea contractului de asigurare Ca atare nu se poate reţine că intimatul ar fi ţinut numai la plata datoriei principale ci si la plata accesoriilor.
Prima instanţă reţine că neplata s-a datorat unor erori confuzii privind înţelesul reglementării iar în lipsa unei încunoştinţări din partea organelor fiscale nu s-a ştiut că trebuie să se achite contribuţiile. Susţinerea nu poate fi reţinută întrucât nu se poate evoca necunoaşterea legii în condiţiile în care dispoziţiile erau clare, previzibile, legea cât şi contractul cadru au fost publicate în monitor şi astfel aduse la cunoştinţa publicului. Prin urmare faţă de cele arătate susţinerile intimatului şi respectiv reţinerile instanţei în privinţa accesoriilor sunt greşite.
Aşadar constatând cele de mai sus în temeiul art.312 C.pr.civ. coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004 Curtea va admite recursul şi va modifica hotărârea conform dispozitivului. (Judecător Floarea Tămaş)
Preşedintele Secţiei Judecător DELIA MARUSCIAC
