C.muncii, art. 268 alin. (1) (2) lit. b)
Art. 268 alin. (1) din Codul Muncii impune angajatorului ca, pentru constatarea abaterii disciplinare, să respecte două termene legale imperative de prescripţie, şi anume: termenul de 30 de zile, care începe să curgă de la data la care conducerea unităţii a luat cunoştinţă despre săvârşirea faptei, şi termenul de 6 luni, care se determină prin raportare la momentul săvârşirii faptei.
Dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul Muncii au fost edictate în favoarea angajatului, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare. Indicarea exactă a articolului, alineatului ori a literei prevederilor nesocotite de angajat realizează premisele unui control judiciar cât mai eficient al temeiniciei aplicării sancţiunii disciplinare, permiţând a se stabili şi verifica dacă intr-adevăr fapta salariatului constituie abatere disciplinară.
Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1 din 13 ianuarie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 428/07.04.2008, pronunţată în dosarul nr. 2534/115/2007, Tribunalul Caraş-Severin a admis in parte acţiunea reclamantei D.C., promovată in contradictoriu cu pârâta SC L. SRL Baile Herculane, a anulat Dispoziţia de concediere nr. 15/25.06.2007, a obligat pârâta să o reintegreze pe reclamantă pe postul avut anterior concedierii nelegale şi să-i plătească drepturile salariale de la data încetării raporturilor de muncă, prin dispoziţia anulată, şi până la reintegrarea efectivă, actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, pârâta a mai fost obligată şi la plata contravalorii concediului de odihnă neefectuat şi a sumei de 250 lei reprezentând cheltuielile de judecată avansate de reclamantă. Totodată, a fost respinsă cererea având ca obiect plata orelor suplimentare pe perioada 2005-2007 şi cea vizând acordarea daunelor morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că încetarea raporturilor de muncă ale reclamantei, ca sancţiune disciplinară, a avut loc prin Dispoziţia nr. 15/25. 06.2007, începând cu data de 1 iulie 2007, pe motiv că aceasta din urmă ar fi avut un comportament agresiv şi necivilizat faţă de călători.
Analizând declaraţiile martorilor Gh.D, şi R.A., instanţa de fond a observat că faptele imputate angajatei s-au petrecut în vara anului 2006, respectiv în luna octombrie 2006, iar sancţiunea disciplinară a concedierii a fost dispusă doar la 25 iunie 2007, împrejurare ce contravine prevederilor imperative ale art. 268 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora sancţiunea se aplică in 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Tribunalul a mai reţinut că în conţinutul deciziei de concediere a reclamantei au fost invocate în mod generic prevederile din statutul societăţii şi din regulamentul intern, fără a se preciza ce prevederi au fost încălcate, astfel încât angajatorul a ignorat la momentul desfacerii contractului individual de muncă prevederile art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul muncii, ce impun, sub sancţiunea nulităţii absolute, precizarea clară a normelor din statutul de personal, regulamentul intern ori contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat. Prin urmare, decizia de concediere este nulă absolut.
Asupra petitului ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti cuvenite pentru concediul neefectuat, tribunalul a luat in considerare prevederile art. 287 din Codul muncii, potrivit cărora în cadrul litigiilor de muncă sarcina probei revine angajatorului, iar acesta nu a probat plata drepturilor salariale solicitate.
Cererile vizând plata orelor suplimentare şi a daunelor morale, pretinse prin cererea de chemare în judecată, au fost respinse, reţinându-se că autoarea acţiunii nu a probat că a lucrat peste programul normal de muncă şi că ar fi suferit vreun prejudiciu prin concedierea nelegală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta, solicitând modificarea in tot a sentinţei supusă reformării, în sensul respingerii in totalitate a acţiunii, astfel cum a fost formulată în primul ciclu procesual. În subsidiar, aceeaşi recurentă a cerut casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, Curtea a reţinut că vizează, în primul rând, interpretarea eronată, de către instanţa de fond, a materialului probator administrat în dosar, dar şi a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din Codul muncii, fără a fi luată in considerare împrejurarea că momentul la care conducerea unităţii a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterilor disciplinare de către reclamantă a coincis cu data emiterii convocării angajatei in discuţie in vederea efectuării cercetării disciplinare.
Cât priveşte termenul de 6 luni, avut in vedere de art. 268 din Codul muncii, recurenta susţine că şi acesta ar fi fost respectat, câtă vreme comportamentul reclamantei la locul de muncă, concretizat prin insulte, acte de violenţă verbală şi agresivitate la adresa călătorilor, s-a manifestat în mod continuu până la data de 12.06.2007, când s-a încheiat procesul verbal de cercetare disciplinară prealabilă, aşa încât aprecierile tribunalului asupra prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară, prin luarea in considerare în mod izolat, a faptelor descrise de martorii Gh.D. şi R. A. sunt greşite.
Totodată, a susţinut că nelegalitatea dispoziţiei atacate pe motiv că în actul de concediere nu au fost indicate decât generic prevederile din Statutul societăţii şi din Regulamentului intern, fără a fi precizate în concret normele încălcate, este una pur formală, în măsura in care faptele săvârşite de contestatoare au fost descrise foarte clar de angajator.
În drept, s-au invocat dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Poziţia procesuală a intimatei D. Constanţa a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar, prin care aceasta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu motivarea că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică şi că desfacerea contractului său individual de muncă s-a făcut in mod abuziv, datorându-se in realitate renunţării de către concubinul reclamantei la funcţia de şofer de autobuz pe care o îndeplinea in cadrul aceleaşi societăţi angajatoare.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor prezentate in faţa instanţei de control judiciar, precum şi a actelor de procedură efectuate in dosarul de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind.1 şi art. 312 alin. (1), Curtea a apreciat că este neîntemeiat, cu următoarele argumente.
Într-adevăr, normele art. 268 alin. (1) din Codul muncii impun angajatorului ca, pentru constatarea abaterii disciplinare, să respecte două termene legale imperative de prescripţie, anume termenul de 30 de zile, care începe să curgă de la data la care conducerea unităţii a luat cunoştinţă despre săvârşirea faptei, şi termenul de 6 luni, care se determină prin raportare la momentul săvârşirii faptei.
În speţă, aşa cum rezultă din conţinutul actelor care au stat la baza emiterii dispoziţiei de concediere, aplicarea sancţiunii disciplinare a fost determinată de existenţa mai multor sesizări ale unor persoane fizice, care au călătorit in mijlocul de transport în comun în care reclamanta era taxatoare şi care au reclamat un comportament neadecvat al acesteia în relaţiile cu călătorii.
Singurele persoane, autoare ale reclamaţiilor la adresa reclamantei, care au putut preciza cu aproximaţie momentul la care s-au petrecut faptele sesizate au fost martorii Gh.D. şi R.A., audiaţi de instanţa de fond. Aceştia au precizat că au asistat la incidentele provocate de reclamantă în perioada iunie–octombrie 2006, adică înainte cu aproape un an de momentul aplicării sancţiunii desfacerii contractului individual de muncă, prin dispoziţia criticată. La dosarul de fond nu există nici un înscris care să evidenţieze o altă dată la care reclamanta ar fi săvârşit faptele reţinute in sarcina sa.
Curtea a considerat că angajatorul nu poate susţine cu succes că atitudinea nepotrivită a reclamantei în relaţiile cu persoanele care circulau în autobuzul unde ea era taxatoare a avut un caracter repetat şi că ultimele incidente s-au petrecut în intervalul de 6 luni la care se referă art. 268 alin. (1) din Codul muncii, fără un probatoriu solid în acest sens. De aceea, singura adresa care menţionează cu o oarecare aproximaţie perioada în care s-ar fi primit sesizări la adresa reclamantei, emisă de IPJ Caraş-Severin şi depusă în recurs la dosar, nu este suficientă pentru a face dovada celor susţinute de recurentă, în contextul în care respectiva adresa nu conţine date concrete referitoare la o anumită faptă ori o anumită reclamaţie care să fi fost primită de autorităţi cu cel mult 6 luni înainte de concedierea reclamantei.
Prin urmare, aprecierile instanţei de fond cu privire la incidenţa în cauza a prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă al reclamantei, ca urmare a nerespectării art. 268 alin. (1) din Codul muncii, este corectă şi nu poate fi înlăturată.
Afirmaţiile recurentei privind pretinsul formalism de care ar fi dat dovadă judecătorul fondului în analizarea modului în care angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de a menţiona în mod expres prevederile din statutul personal, regulamentul intern ori contractul colectiv de muncă aplicabil, conform art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul Muncii sunt nereale. Dispoziţiile menţionate sunt norme edictate in favoarea angajatului, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare, mai ales că precizarea exactă a articolului, alineatului ori a literei prevederilor nesocotite de angajat realizează premisele unui control judiciar cât mai eficient al temeiniciei aplicării sancţiunii disciplinare, permiţând a se stabili şi verifica dacă intr-adevăr fapta salariatului constituie abatere disciplinară.
În privinţa modului de soluţionare a petitului având ca obiect plata drepturilor salariale aferente concediului de odihnă al reclamantei, Curtea a apreciat că statul de salarii depus de recurentă la ultimul termen de judecată nu menţionează numărul de zile de concediu de odihnă care i-au fost achitate reclamantei, deşi există o atare rubrică in conţinutul înscrisului, aşa încât nu se poate aprecia asupra naturii drepturilor salariale achitate.
Pentru motivele de fapt şi de drept mai sus reţinute, recursul pârâtei a fost respins în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., cu consecinţa evidentă a menţinerii sentinţei instanţei de fond ,considerată a fi legală şi temeinică.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., recurenta a fost obligată să plătească intimatei suma de 700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin chitanţele avocaţiale depuse la dosar.
