Relevanţă din punctul de vedere al existenţei obligaţiilor fiscale şi de plată. Inadmisibilitatea invocării de către contribuabil a propriei culpe. Rolul expertizei contabile. Verificarea cuantumul creanţelor stabilite în sarcina contribuabililor, iar nu determinarea acesteia
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 2731 din 5 noiembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 1400 din 23.04.2010 al Tribunalul Cluj a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă, a fost admisă cererea în contencios administrativ formulată şi precizată de reclamanta G.M. împotriva pârâtei CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A JUDEŢULUI CLUJ şi s-a constatat inexistenţa titlului de creanţă al pârâtei faţă de reclamantă pentru plata sumei de 56901 lei cu titlu de contribuţie FNUASS din care suma de 30543 lei cu titlu de contribuţie, suma de 25306 lei cu titlu de dobânzi şi suma de 1052 lei cu titlu de majorări de întârziere. A fost exonerată reclamanta de plata sumei sus indicate în cuantum de 56901 lei, s-a stabilit debitul reclamantei faţă de pârâtă la suma de 17134 lei şi obligată pârâta la încheierea contractului de de sănătate cu reclamanta, respectiv la emiterea unui titlu de creanţă pentru suma mai sus menţionată. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 800 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în condiţiile art.85, art. 82/2 şi art. 86/4 Cod fiscal, pentru a exista o obligaţie fiscală este necesar să fie emis un titlu de creanţă, fie să existe o declaraţie fiscală a contribuabilului care să constituie prin ea însăşi titlu de creanţă.
Arată instanţa de fond că actele indicate de către intimată ca fiind titluri de creanţă în baza cărora se poate proceda la executarea reclamantei, pentru încasarea acestora, nu pot fi considerate declaraţii fiscale deoarece nu au fost completate şi semnate de către reclamantă.
Se mai arată că deciziile de impunere anuală, aferente perioadei 2002-2006, nu au fost semnate de către reclamantă.
Pentru determinarea creanţei fiscale datorată de către reclamantă, instanţa de fond a reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (anexa 2).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, recurenta arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii, arătând că interpretarea dată de către instanţa de fond dispoziţiilor art. 205 Cod de proc. fiscală, dă posibilitatea eludării termenelor de decădere prevăzute în legislaţia fiscală şi chiar posibilitatea eludării prevederilor legale aplicabile în domeniul asigurărilor de sănătate.
Susţine recurenta că instanţa de fond a permis invocarea de către reclamantă a propriei culpe pentru nerespectarea obligaţiei prevăzută de art. 215 al.3 din Legea nr. 95/2006, în scopul anulării unei creanţe bugetare, stabilită printr-un titlu executoriu, menţinut ca legal printr-o hotărâre judecătorească.
Susţine recurenta că în mod greşit instanţa de fond a recalculat debitul stabilit în sarcina reclamantei, după criteriile stabilite de expertul contabil, care nu avea competenţa de a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei obligaţiei de plată a reclamantei, în perioada 2002-2005, acest aspect fiind de competenţa instanţei.
Se susţine că instanţa de fond nu avea competenţa să se pronunţe pe contestaţia la titlu executoriu, şi, cu toate acestea, a anulat parţial acel act.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reglementarea legală incidentă în prezenta cauză impune reclamantei să depună declaraţia fiscală pe propria răspundere (art. 82 art. al. 2 Cod fiscal).
Neîndeplinirea acestei obligaţii nu poate avea un caracter exonerator de plată a contribuţiei legale ci dimpotrivă, are chiar unul sancţionator. (contravenţional)
Lipsa declaraţiei fiscale nu înlătură obligaţia de plată a contribuţiei, după cum nu împiedică organul fiscal să stabilească, din proprie iniţiativă, cuantumul obligaţiei de plată.
Contribuabilul ce nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, nu îşi poate invoca cu succes propria culpă (neîntocmirea declaraţiei) ca un eventual temei al considerării inexistenţei unui titlu de creanţă împotriva sa.
În această situaţie, în mod corect organul fiscal a procedat la întocmirea declaraţiilor în baza datelor existente în evidenţa proprie.
Această modalitate de lucru nu este prin ea însăşi anulabilă, motivat de faptul că reclamanta nu ar fi semnat acele declaraţii, ci reprezintă dimpotrivă, o modalitate corectă de rezolvare a unei situaţii create din culpa reclamantei care a omis depunerea declaraţiilor.
Organului fiscal îi este recunoscut dreptul de a identifica cuantumul unei creanţe fiscale şi de a emite titluri executorii pentru recuperarea acestei creanţe.
Mai mult decât atât, Curtea constată că acele declaraţii au fost transmise mai apoi reclamantei spre luare la cunoştinţă şi confirmare.
Dreptul la informare al reclamantei a fost astfel respectat şi în acelaşi timp i-a fost acordat şi dreptul la apărare, materializat în formularea contestaţiei împotriva actelor fiscale întocmite.
În concluzie, Curtea constată că modalitatea de lucru aleasă de către organul fiscal nu contravine dispoziţiilor art. 82 al.2 raportat la dispoziţiile art.86 al.4 Cod de proc. fiscală, nefiindu-i permis organului fiscal, cu atribuţii de identificare şi determinare a creanţelor fiscale, să rămână în pasivitate.
Odată fiind determinată creanţa fiscală, contribuabilul are la dispoziţie procedura administrativă fiscală prevăzută de art.205 şi următoarele Cod de proc. fiscală, pe care a exercitat-o şi reclamanta din prezenta cauză, în cadrul căreia se verifică legalitatea creanţei stabilite.
Sub acest aspect, în mod corect instanţa de fond a administrat proba cu expertiza contabilă pentru a determina corectitudinea celor stabilite de către organul fiscal.
Curtea recunoaşte organului fiscal, în condiţiile concrete ale speţei, obligaţia de a stabili creanţa fiscală.
Această creanţă a fost, mai apoi, verificată de expert şi nu determinată de către acesta, aşa cum ar rezulta din motivarea instanţei de fond.
Chiar dacă a fost stabilită în condiţii atipice, nu i se poate nega reclamantei dreptul de a contesta creanţa stabilită şi chiar modul de stabilire al acesteia, astfel încât în mod corect a fost stabilită natura juridică a prezentului litigiu – contencios fiscal – şi nu contestaţie la propriu-zisă.
Greşit instanţa de fond a apreciat că obligaţia de plată a fost stabilită pentru prima oară, prin expertiză.
Obligaţia fiscală a fost stabilită de către organul fiscal şi verificată mai apoi, prin expertiză.
În această modalitate de lucru recurenta ar fi putut critica, în recurs, la obiect, cuantumul creanţei reţinută ca fiind datorată.
În condiţiile art.301 Cod proc. civ., Curtea reţine faptul că recurenta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză iar expertul, prin actul depus la fila 201 din dosarul de fond, a răspuns la aceste obiecţiuni.
Curtea reţine, în acord cu concluziile expertului, că a fost verificat cuantumul debitului datorat de reclamantă pe intervalul de timp 2006-2008.
În consecinţă, faţă de cele menţionate anterior, se va respinge recursul declarat de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A JUDEŢULUI CLUJ împotriva sentinţei civile nr. 1400 din data de 23.04.2010, a Tribunalului Cluj, în contradictoriu cu reclamanta
G.M., având ca obiect acţiune în constatare. (Judecător Delia Marusciac)
