Dispoziţiile art. 141 alin. (1) teza a doua din C.proc.pen. sunt în neconcordanţă cu reglementările Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece înlătură dreptul inculpatului la exercitarea căii de atac a recursului în raport cu soluţia pronunţată de instanţă, ceea ce, evident, constituie şi o încălcare a principiului „egalităţii armelor” în procesul penal, având în vedere că Parchetul indiferent de soluţia dată de prima instanţă poate utiliza calea de atac a recursului. (Opinie majoritară)
Într-o societate democratică, orice stat naţional, în vederea înfăptuirii politicii sale penale, poate să prevadă numărul căilor de atac ce pot fi formulate împotriva unei hotărâri pronunţate de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, fără a fi acuzată, cu temei, de încălcarea dreptului părţii la un recurs efectiv, din moment ce atari garanţii au existat pe parcursul procedurii judiciare. (Opinie separată)
Secţia Penală şi pentru cauze cu minori si de familie, Decizia nr. 849 din 22 iulie 2011
Prin încheierea din 13.07.2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, s-a admis cererea privind revocarea arestării preventive formulată de inculpatul T. A.
în temeiul art. 139 alin. (2) C.proc.pen., s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.A., trimis în judecată în stare de arest preventiv (mandat de arestare emis în lipsă și neexecutat), dispusă prin încheierea din 17.11.2004, pronunțată de către Tribunalul București-Secția a II-a penală în dosarul nr. 6396/2004.
S-a respins ca nefondată cererea privind constatarea încetării de drept a aceleiași măsuri preventive.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că, prin încheierea de ședință din data de 17.11.2004, Tribunalul București-secția a II-a penală, a dispus, în dosarul nr. 6396/2004, arestarea preventivă a inculpatului, în temeiul art. 143 C.proc.pen. art. 146 C.proc.pen., cu referire la art. 148 lit. c) și h) C.proc.pen., așa cum rezultă din considerentele încheierii, reținându-se că inculpatul a comis fapte de natură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar din natura acesteia se poate deduce că persoana inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică și că inculpatul se sustrage urmăririi penale, din actele dosarului rezultând că este urmărit general.
Inculpatul a fost trimis în judecată și prin sentința penală nr. 61/F/08.06.2005, pronunțată de către Tribunalul Vâlcea, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C.pen., a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 8 ani și 6 luni.
După respingerea apelurilor inculpatului și ale celorlalți doi coinculpați de către Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 4260/14.09.2007, înalta Curte de Casație și Justiție-secția penală, a admis recursul declarat de către inculpatul T. împotriva deciziei Curții de Apel Pitești, a casat decizia respectivă ca și sentința Tribunalului Vâlcea și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, reținând că pe parcursul judecății inculpatul nu a fost citat legal și i s-a nesocotit astfel dreptul la apărare,instanțele fiind lipsite de rol activ privind aflarea și citarea inculpatului la domiciliul din Olanda, unde locuia, citarea la adresa din România, unde organele judiciare cunoșteau că inculpatul nu mai locuiește, fiind nelegală.
După trimiterea spre rejudecare, prin sentința penală nr. 43/F/12.03.2008, pronunțată în dosarul nr. 4497/90/2007,Tribunalul Vâlcea, în baza art. 332 alin. (2) C.proc.pen., a dispus restituirea cauzei privindu-l pe inculpatul T. la procur, în vederea refacerii urmăririi penale, constatând că prin necitarea acestuia la adresa din Olanda,unde locuia,neascultarea ca învinuit,apoi ca inculpat,neprezentarea materialului de urmărire penală, urmărirea penală s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor art. 175, art. 177, art. 237 alin. (2) și 3,250,252 C.proc.pen., încălcarea acestor texte legale producând vătămarea intereselor procesuale ale inculpatului, pe care l-a pus în imposibilitatea de a se apăra, de a formula cereri, de a propune probe,de a lua cunoștință de materialul de urmărire penală, ceea ce a împiedicat aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
După această restituire către D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Vâlcea, competent să efectueze urmărirea penală, prin încheierea de ședință din data de 10.09.2009 a Tribunalului București-Secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. 35278/3/2009, s-a dispus emiterea mandatului de urmărire internațională în vederea extrădării a inculpatului, fiind emis totodată și mandatul European de arestare nr. 35 din 10.09.2009.
Ulterior, la data de 8.04.2009, conform rechizitoriului din 23.02.2011,întocmit de D.I.I.C.O.T în dosarul nr. 98/D/P/2009,inculpatul a fost arestat de către autoritățile judiciare din Amsterdam în vederea predării către România, I.G.P.-Biroul Național Interpol fiind informat de către Interpol Haga că predarea inculpatului către autoritățile judiciare române a fost refuzată de către instanța competentă din Amsterdam, aceasta rezultând și din adresa nr. 111759/2009/LM din 9.06.2010, comunicată D.I.I.C.O.T. de către Ministerul Justiției din România.
Analizând aspectele expuse, tribunalul a constatat că cererea privind constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive nu este întemeiată,în cauză nefiind incident niciunul dintre cazurile prevăzute de dispozițiile art. 140 C.proc.pen., hotărârea de condamnare a inculpatului,nefiind definitivă,neavând nici aceasta efectul încetării de drept a măsurii preventive.
în ceea ce privește cererea de revocare a măsurii arestării preventive, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, pentru că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării și nu există temeiuri noi.
Impotriva acestei încheieri au declarat recurs D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea și inculpatul T.A.
Parchetul critică hotărârea primei instanței pentru nelegalitate și netemeinicie deoarece în mod greșit s-a dispus revocarea măsurii arestării preventivă dispusă față de inculpatul T.A. în opinia recurentului temeiurile care au justificat aplicarea măsurii de prevenție continuă să existe și prin urmare nu se justifică înlăturarea acestei măsuri.
Inculpatul critică hotărârea primei instanțe în ceea ce privește dispoziția privind constatarea încetării de drept a aceleiași măsuri preventive.
Prin decizia penală nr. 849/R din 22.07.2011, Curtea de Apel Pitești, a admis recursul formulat de D.I.I.C.O.T. -Biroul Teritorial Vâlcea și rejudecând:
A casat în parte încheierea, în sensul că a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului T. A., menținând celelalte dispoziții ale încheierii.
A fost respins, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul T.A.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Pitești, cu majoritate, a reținut următoarele cu privire la admisibilitatea recursului .
Recursul formulat de parchet este admisibil și fondat având în vedere dispozițiile art. 141 alin. (1) C.proc.pen. Potrivit acestor dispoziții „încheierea dată de prima instanță și în apel prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive … poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”. Prin urmare, este neîntemeiată susținerea recurentului-inculpat prin care solicită respingerea ca inadmisibil a recursului declarat de parchet.
în ceea ce privește admisibilitatea recursului declarat de către inculpat curtea constată următoarele.
Potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza a II-a din C.proc.pen. „încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei căi de atac”.
Curtea Constituțională a României în mod constant a respins excepțiile de neconstituționalitate apreciind în esență că legiuitorul are posibilitatea de a aprecia și a reglementa în consecință căile de atac și titularii acestora în procesul penal.
în opinia instanței, aceste dispoziții creează o diferență de tratament juridic nejustificată între inculpatul-arestat și parchet în exercitarea căii de atac a recursului în situația în care instanța respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a unei măsuri preventive. Este evident că într-o astfel de situație inculpatul are un interes legitim de a solicita controlul hotărârii judecătorești prin care s-a respins o astfel de cerere.
Curtea constată că dispozițiile cuprinse în art. 141 C.proc.pen., vizează exercitarea unui drept fundamental a inculpatului și anume dreptul de acces la o instanță, care vizează inclusiv dreptul de a folosi căile de atac împotriva unei hotărâri judecătorești. Acest drept este prevăzut în mod expres de dispozițiile art. 21 din Constituția României, dar și de dispoziții similare din instrumente juridice internaționale, respectiv art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit legii, curtea nu se poate pronunța asupra constituționalității acestor dispoziții normative, o astfel de competență revenind exclusiv Curții Constituționale.
Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, în situația în care între instrumentele juridice internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, există neconcordanțe, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care legislația internă conține dispoziții mai favorabile.
Reglementările internaționale aplicabile în această materie sunt cele prevăzute în dispozițiile art. 5 pct. 3 și 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care în esență garantează dreptul oricărei persoane arestată sau deținută de a se adresa unei instanțe de judecată pentru a examina legalitatea sau temeinicia unei astfel de măsuri de prevenție, inclusiv de a utiliza o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunțate de o primă instanță.
Curtea observă că, dispozițiile art. 141 alin. (1) teza a II-a din C.proc.pen. sunt în neconcordanță cu reglementările mai sus menționate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece înlătură dreptul inculpatului la exercitarea căii de atac a recursului în raport cu soluția pronunțată de instanță, ceea ce evident, pe lângă argumentele mai sus expuse, constituie și o încălcare a principiului „egalității armelor” în procesul penal având în vedere că parchetul, indiferent de soluția dată de prima instanță, poate utiliza calea de atac a recursului.
Relevantă în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. A se vedea în acest sens hotărârea din 4.03.2008 în cauza Samoilă și Cioancă v. România ( cererea nr. 33065/03.).
Curtea constată de asemenea, că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României sunt de aplicare nemijlocită. Prin urmare, nu este necesar să existe un alt act normativ de aplicare, iar instanța de judecată este obligată să aplice aceste reglementări constituționale ori de câte ori situația concretă a unei cauze impune acest lucru.
Totodată, se reține că aplicarea dispozițiilor art. 5 pct. 3 și 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în detrimentul dispozițiilor art. 141 alin. (l1) teza a II-a din C.proc.pen., nu semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, deoarece instanța nu se pronunță asupra valabilității unui act normativ ci, constată inaplicarea acestuia într-un caz concret dedus judecății, în condițiile dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, acestea din urmă caracterizându-se prin supremația Legii fundamentale.
Opinia separată se întemeiază pe următoarele argumente:
Fiind de acord cu soluția de admitere a recursului formulat de parchet, opinez pentru respingerea ca inadmisibil a recursului formulat de inculpatul T. A., împotriva încheierii din 13.07.2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 1151/90/2011, prin care s-a respins ca nefondată cererea privind constatarea încetării de drept a măsurii preventive.
Este necontestată împrejurarea că prin încheierea respectivă, instanța a dispus și în legătură cu cererea de a se constata încetată de drept măsura arestării preventive, respingând-o ca nefondată.
Dar, o atare soluție dispusă de instanța de judecată, în cursul judecății, nu putea fi recurată fără încălcarea dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen.
Astfel, potrivit acestui text de lege „încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei căi de atac”.
într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și cu celelalte Tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.
Dar, într-o societate democratică, orice stat național, în vederea înfăptuirii politicii sale penale, în consonanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, poate să prevadă numărul căilor de atac ce pot fi formulate împotriva unei hotărâri pronunțate de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, fără a fi acuzată, cu temei, de încălcarea dreptului părții la un recurs efectiv, din moment ce atare garanții au existat pe parcursul procedurii judiciare.
(Judecător Marius Gabriel Săndulescu)