Prin sentinţa comercială nr. 797/13.10.2010, judecătorul sindic a admis cererea şi a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoare, desemnând în calitate de administrator judiciar practicianul în insolvenţă „Z” IAŞI SPRL.
Prin cererea formulată la data de 4 octombrie 2010, administratorul judiciar a solicitat atragerea răspunderii materiale a pârâţilor P.A. şi P.C., în calitate de foşti administratori ai debitoarei, arătând în motivare că aceştia se fac vinovaţi de starea de insolvenţă a societăţii.
Legal citaţi, pârâţii au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii ca nefondată, motivat de faptul că nu se fac vinovaţi de faptele care se presupune a le fi săvârşit, în cauză nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.
Prin sentinţa nr. 740 din 7 decembrie 2010, Tribunalul Suceava – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis cererea şi i-a obligat pe pârâţi, în calitate de foşti administratori ai debitoarei, să suporte din averea proprie pasivul acesteia, până la concurenţa sumei de 254.439,96 lei; a aprobat raportul administratorului judiciar şi, în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenţei, a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei şi radierea acesteia din registrul comerţului, făcând totodată aplicarea disp. art. 136, art. 135 şi art. 4 alin. 4 şi 5 din lege.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din raportul administratorului judiciar privind cauzele care au condus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei rezultă că la nivelul anului 2008, societatea avea în patrimoniu active imobilizate în valoare de 48.574 lei, stocuri în valoare de 91.634 lei, creanţe în cuantum de 182.379 lei şi disponibilităţi băneşti în cuantum de 6.456 lei; că, deşi administratorilor debitoarei li s-a pus în vedere să predea bunurile existente în patrimoniul societăţii, aceştia nu s-au conformat şi nici nu au justificat folosirea bunurilor, existând astfel prezumţia că aceştia le-au folosit în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; că, pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia practicianului în insolvenţă, documentele prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006, ceea ce a condus la concluzia că evidenţa contabilă nu a fost ţinută în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, judecătorul sindic prezumând că neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 82/1991 a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei. Prezumţia judecătorului s-a bazat şi pe faptul că nepredarea, în mod voit, a documentelor contabile ale societăţii debitoare de către persoanele abilitate creează posibilitatea de a se sustrage de la incidenţa dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, întrucât administratorul/lichidatorul judiciar nu ar putea identifica împrejurările concrete ce au determinat insolvenţa debitoarei.
La data de 4 octombrie 2010, administratorul judiciar a depus raportul final, prin care a propus închiderea procedurii faţă de debitoare, motivat de faptul că în patrimoniul acesteia nu au putut fi identificate bunuri, situaţie dovedită cu adresele emise de autorităţi şi cum raportul final a fost comunicat creditorilor, iar împotriva acestuia nu au fost formulate obiecţiuni, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii faţă de debitoare şi radierea acesteia din registrul comerţului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs pârâţii P.C. şi P.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs care, în drept, se încadrează în disp. art.3041 şi 304 pct. 9 Cod proc civ., pârâţii au arătat, în esenţă, că nu au comis nici una din faptele prev. de art. 138 alin. 1 lit. a) şi d); că, din conţinutul acţiunii rezultând că administratorul judiciar a avut acces la documentele financiar-contabile ale societăţii; că, starea de insolvenţă a unei societăţi nu este cauzată de nedepunerea documentelor contabile şi nu este determinată nici de eventuala neîncasare a datoriilor, în speţă starea de insolvenţă fiind generată de cauze externe, obiective, independente de orice activitate a administratorilor, prăbuşirea industriei sticlăriei la nivelul economiei naţionale fiind cauza esenţială care a generat insolvenţa societăţii; că, nedepunerea de către debitoare a documentelor prev. de art. 28 alin. 1 din nu constituie o prezumţie a existenţei faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006, act normativ care, prin art. 147, consacră sancţiuni penale pentru nedepunerea documentelor şi informaţiilor, cât şi remediul unei astfel de situaţii, prin stabilirea în sarcina administratorului judiciar şi a lichidatorului a obligaţiei de a întocmi şi reconstitui aceste înscrisuri; că, nu există o prezumţie de folosire a bunurilor societăţii în interes propriu sau în interesul altor persoane, care ar rezulta din faptul că administratorii debitoarei nu ar fi predat bunurile existente în patrimoniul societăţii, întrucât, pe de o parte, legea nu instituie o asemenea prezumţie, iar pe de altă parte, Legea nr. 85/2006 nu stabileşte în sarcina debitoarei vreo obligaţie de predare a bunurilor, ci doar obligaţia de a prezenta o listă completă a acestora; că, deschiderea procedurii ridică doar dreptul de administrare asupra bunurilor, iar după intrarea în faliment, lichidatorul ia măsurile premergătoare lichidării; în eventualitatea în care anumite bunuri nu se regăsesc în patrimoniul debitoarei, administratorul judiciar sau lichidatorul pot exercita acţiuni în anulare şi că, nu poate fi atrasă răspunderea pârâţilor, în condiţiile în care reclamantul nu şi-a probat afirmaţiile, iar acestora li s-a obstrucţionat accesul la justiţie, prin refuzul de a li se încuviinţa proba cu expertiza contabilă solicitată.
Prin decizia nr.1708/13.05.2011, Curtea de Apel Suceava – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins recursul, ca nefondat, reţinând următoarele:
Potrivit prevederilor art.138 alin.1 literele a) şi d) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art.59 alin.1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar/lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, dacă au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, ori dacă au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Textele legale citate consacră o formă specială a răspunderii civile, natura acesteia fiind determinată de sursa obligaţiei încălcate sau neîndeplinite.
Potrivit principiilor dreptului civil, ca regulă generală, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei respective şi prejudiciul cauzat. În cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtului este prezumată potrivit art. 1082 raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În conformitate cu art. 1080 Cod civil, coroborat cu art. 1600 Cod civil, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activităţii administratorului societăţii debitoare cu activitatea unei persoane diligente (bonus pater familias), care-şi subordonează măsurile luate exigenţelor impuse de regulile de convieţuire socială.
Pe de altă parte, conform principiilor generale ale răspunderii, fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acţiune, putând să se concretizeze şi într-o omisiune, inacţiune ilicită, neîndeplinirea unei activităţi, ori neluarea unei măsuri, atunci când acestea trebuiau întreprinse.
Art. 35 din Legea nr. 85/2006 prevede obligaţia debitorului de a preda administratorului/lichidatorului judiciar actele contabile şi celelalte acte prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, obligaţie pe care trebuie să o îndeplinească prin administratorii statutari, în conformitate cu dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit.e) din Legea nr. 31/1990, în speţă pârâţii P.A. şi P.C.
Altfel spus, legea cadru în materie stabileşte în sarcina debitorului, prin administrator statutar, o obligaţie de cooperare cu administratorul/lichidatorul judiciar, a cărei neîndeplinire are consecinţe deosebit de grave în desfăşurarea procedurii, în sensul că participanţii la aceasta sunt în imposibilitate de a efectua actele necesare atingerii scopului prevăzut de actul normativ citat – acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă.
În speţă, faţă de absenţa oricărei cooperări a administratorilor statutari pârâţi la solicitarea de a preda actele contabile, în mod corect judecătorul-sindic a reţinut că aceştia nu şi-au îndeplinit obligaţia de a preda administratorului/lichidatorului judiciar actele financiar-contabile ale societăţii debitoare, împrejurare de natură a prezuma, în conformitate cu dispoziţiile art. 1203 Cod civil, faptul că administratorii statutari P.A. şi P.C. nu şi-au îndeplinit obligaţia de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce conduce la imposibilitatea determinării vreunei cauze străine care să fi condus la insolvenţa debitorului şi, de asemenea, la irelevanţa pentru justa soluţionare a cauzei, din perspectiva incidenţei răspunderii pârâţilor, a probei cu expertiza contabilă, solicitată în apărare de avocatul acestora şi respinsă just de judecătorul-sindic, în aplicarea prevederilor art. 167 alin. 1 raportate la art. 201 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, din raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului SC „R.G.” SRL Suceava, întocmit de administratorul judiciar „Z” Iaşi SPRL, rezultă fără echivoc că principalele cauze care au determinat starea de insolvenţă a debitorului au fost: ineficienta utilizare a resurselor existente (active imobilizate în valoare de 48.574 lei ; stocuri în valoare de 91.634 lei ; creanţe în valoare de 182.379 lei, disponibilităţi băneşti în valoare de 6456 lei); neurmărirea încasării la timp a creanţelor ; păstrarea de stocuri fără a încerca valorificarea/utilizarea acestora; neutilizarea „numerarului, investiţiilor şi a echivalentelor de numerar” din sold pentru plata parţială a datoriilor; lipsa unor eforturi în redresarea activităţii societăţii; neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea.
Cum aceste fapte ilicite săvârşite cu forma de vinovăţie a intenţiei şi, respectiv, a culpei, au condus în mod evident societatea debitoare în starea de incapacitate de plăţi şi, implicit la imposibilitatea achitării creanţelor deţinute de creditori împotriva patrimoniului acesteia, este dată prezumţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, dovada contrară nefiind făcută în cauză.
