Prin art. 1 din Legea nr. 29/1990 se recunoaşte dreptul oricărei persoane fizice sau juridice să atace în administrativ actele administrative din care au fost vătămate în drepturile lor.
Rezultă astfel că o caracteristică principală a acestor acte este aceea de a fi producătoare de efecte juridice, respectiv de a modifica ceva din ordinea juridică existentă, lezându-i pe cei interesaţi.
Prin urmare, manifestările prin care o autoritate publică face cunoscută interpretarea ce înţelege să o dea unei norme juridice, fără a lua o decizie propriu – zisă, este o simplă măsură indicativă, iar nu un act administrativ.
Secţia de Contencios Administrativ, decizia nr. 654 din 16 martie 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 255 din 4 octombrie 1996 Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondată acţiunea formulată de S.C. “SOROLI COLA” SA Brăila în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor şi cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat judeţ Brăila.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că adresa nr. 180763/29 decembrie 1994 emisă de Ministerul Finanţelor, prin care se răspunde societăţii reclamante exprimându-se punctul de vedere al acestei autorităţi în legătură cu înţelesul unor dispoziţii legale, nu este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi deci nu se poate pune problema anulării sale.
împotriva sentinţei a declarat recurs S.C. “SOROLI COLA” SA ce consideră că se impune casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 8, 9 şi 12 Cod procedură civilă deoarece instanţa de fond reţine inexact că adresa în discuţie nu ar fi un act administrativ când în realitate ea constituie o manifestare de voinţă unilaterală – administrativă, afectează drepturi şi obligaţii şi este emisă de o autoritate publică, iar în speţă Ministerul Finanţelor este organ de interpretare obligatorie a legii având dreptul de a emite acte administrative jurisdicţionale aşa încât dispoziţiile sale sunt acte de autoritate. Pe de altă parte s-a demonstrat în cauză că există vătămare prin felul în care, răspunzând sesizării societăţii reclamante, s-a stabilit modul de aplicare al obligaţiei de tarifare a accizelor, creându-se un prejudiciu cert demonstrat cu actele de la dosar. De altfel, vătămarea există chiar în ipoteza unui prejudiciu eventual.
Recursul nu este fondat.
Astfel, este cert că actul a cărui anulare se solicită şi anume adresa nr. 180763 din 29 decembrie 1994, reprezintă punctul de vedere al Ministerului Finanţelor – Direcţia Generală a Impozitelor Indirecte în legătură cu modul de calcul a accizelor prevăzute prin art. 6 lit. a din Legea nr. 42/1993, adresa respectivă fiind răspunsul la o scrisoare a societăţii reclamante prin care se solicitau precizări privind baza de calcul a accizelor la alcool şi băuturi spirtoase.
Or, după cum corect reţine instanţa de fond , o asemenea adresă nu constituie un act administrativ în sensul art. 1 şi 3 din Legea nr. 29/199o chiar dacă a fost emisă de către o autoritate publică. Concluzia se impune deoarece prin ea însăşi adresa nu este o manifestare de voinţă, de natură a produce efecte juridice faţă de societatea reclamantă. în acest sens, este evident că obligaţia de plată şi modul de calcul al accizelor decurg în mod direct din Legea nr. 42/1993, iar nu din adresa nr. 180763/1994, că aceeaşi adresă nu este un act administrativ cu caracter normativ care instituie obligaţii general valabile în materie, inclusiv faţă de reclamantă, şi că ea nu este nici un act administrativ-jurisdicţional care ar putea fi eventual contestat în justiţie.
Ca urmare, distincţiile invocate de recurenţi sunt nerelevante fiindcă, pe lângă celelalte condiţii menţionate în recursul scris, pentru ca actul emis de o autoritate publică să fie un act administrativ este necesar ca el să producă efecte, adică să dea naştere la drepturi şi obligaţii între părţi, ceea ce nu este cazul în speţă când se exprimă o opinie în legătură cu înţelesul unei anumite dispoziţii legale. De altfel, recurenta nici nu are un drept recunoscut de lege în baza căruia poate fi obligată autoritatea pârâtă să interpreteze într-un anumit fel o dispoziţie legală, cel puţin atâta timp cât urmare a interpelării nu se stabilesc obligaţii în sarcina sa.
Pe de altă parte, doar în ipoteza în care s-ar încheia un act de control fiscal în care s-ar stabili obligaţia societăţii reclamante să vireze la bugetul statului vreo sumă de bani cu titlu de accize – s-ar pune problema dacă s-au respectat dispoziţiile art. 6 lit. a din Legea nr. 42/1993 şi, pe cale de consecinţă, dacă s-au încălcat sau nu drepturi recunoscute de lege acesteia. Cum însă obiectul litigiului nu vizează un asemenea aspect, vătămarea invocată nu poate fi reţinută fiindcă prejudiciul viitor trebuie să fie cert că se va produce, iar nu doar eventual.
Faţă de cele de mai sus, se constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
