României, art. 1 alin.(4), art. 61 şi art. 115 O.G. nr. 137/2000, art. 27
Sunt neconstituţionale dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separaţiilor puterilor în stat consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţie precum şi a prevederilor art. 61 alin. 1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitore a ţării şi prin delegare legislativă în condiţiile art. 115, Guvernul care au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanţele au misiunea generală de a realiza justiţia, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.
Decizia nr. 1721 din 8 septembrie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 931 din data de 18 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Sălaj a fost admisă acţiunea reclamanţilor B.G.M., C.F., ş.a. şi obligaţi pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sălaj la plata către reclamanţi a diferenţei de 10% dintre contravaloarea sporului pentru condiţii de pericol deosebit şi sumele efectiv achitate pentru perioada februarie 2004 – decembrie 2004, în formă brută astfel: B.G.M. – 2.107 lei; C.F. – 1.082 lei etc., sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei aferente perioadei scadenţei acestor drepturi şi până la plata efectivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt ofiţeri de poliţie angajaţi sau fost angajaţi ai Inspectoratului de Poliţie
Sălaj.
Conform art. 21 din Ordonanţa nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, poliţiştii care execută, conduc, coordonează sau contribuie la realizarea misiunilor operative de protecţie a demnitarilor, a acţiunilor de gardare, protecţie şi control antiterorist, supraveghere operativă, a procedurilor speciale şi activităţilor de pază, supraveghere, escortare, reeducare, integrare şi asistenţă medicală pentru persoanele arestate preventiv sau condamnate cu pedepse privative de libertate ori care au solicitat sau au dobândit o formă de protecţie cu un grad ridicat de risc ori în condiţii de pericol deosebit beneficiază de un spor de până la 30% din salariul de bază.
Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că, unităţile, categoriile de personal şi cuantumul sporului se stabilesc prin ordin al ministrului de interne.
Reclamanţii au beneficiat de acest spor, însă în cuantum redus cu 10% pentru perioada februarie 2004 – decembrie 2004 şi numai ei ca ofiţerii de poliţie, pentru celelalte categorii de angajaţi ai ministerului (agenţi de poliţie şi personal contractual) sporul existând în continuare în procent de 30% (Ordinul nr. 139/2004 a Ministerului Administraţiei şi Internelor).
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , se prevede că: „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, , categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică, necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau a
9
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
De asemenea, potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, iar ,„România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau orice origine socială”.
Art. 20 prevede faptul că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte”.
Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptat la Roma la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea „Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1.
Art. 11 din Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunităţii internaţionale – pacta sunt servanda – şi exprimă în acelaşi timp, corelaţia dintre dreptul internaţional şi cel intern, prin integrarea normelor dreptului internaţional în sistemul dreptului naţional.
Având în vedere că acest spor a fost diminuat numai în ceea ce-i priveşte pe ofiţerii de poliţie este clar că se află într-o situaţie de discriminare prin reducerea cu 10% a sporului pentru condiţii de pericol deosebit numai pentru ofiţerii de poliţie.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii – în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, iar conform alin. (2), (3) şi (4) din acelaşi text de lege este interzisă orice discriminare, directă sau indirectă, respectiv acte şi fapte de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, care au ca scop sau efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii. Ori, unul dintre drepturile principale ale angajaţilor, corelative obligaţiei angajatorilor, este salariul, care, potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat. Conform art. 155 alin. (1) din aceeaşi lege, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi orice alte adaosuri.
Ordinul nr. 139/09.02.2004, Anexa 1 D, Nota nr. 1 constituie un act de excludere a unei categorii socio-profesionale, cea a ofiţerilor de poliţie, cu efectul neacordării unor drepturi prevăzute de lege, respectiv a drepturilor salariale integrale, operând ca o restrângere a exerciţiului unor drepturi, fără ca aceasta să fie justificată de motivele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, şi anume: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Art. 53 alin. (2) din Constituţie prevede că restrângerea poate fi dispusă într-o societate democratică numai dacă este necesară, măsura trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere dreptului libertăţii.
10
În aceste condiţii, instanţa a admis acţiunii reclamanţilor şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a diferenţei de 10% dintre contravaloarea sporului pentru condiţii de pericol deosebit şi sumele efectiv achitate pentru perioada februarie 2004 – decembrie 2004, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei aferente perioadei scadenţei acestor drepturi şi până la plata efectivă.
În ceea ce priveşte excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune, având în vedere că drepturile se referă la perioada februarie 2004 – decembrie 2004, această excepţie nu a fost admisă, cursul ei întrerupându-se prin acordarea în continuare a acestor drepturi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, solicitând admiterea lui, casarea sentinţei atacate, iar în rejudecare, să fie respinsă acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Dezvoltându-şi motivele de recurs, bazate pe dispoziţiile art. 3041 C.pr.civ., pârâtul-recurent a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţei este nelegală şi netemeinică întrucât nu a ţinut seama de excepţiile invocate referitoare la prescripţia dreptului la acţiune şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond, în mod greşit au fost interpretate dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 38/2003, deoarece acest act normativ prevede că sporul pentru condiţii de pericol deosebit este de până la 30 %, iar unităţile, categoriile de personal şi cuantumul sporului se stabilesc prin ordin al ministrului, aşa cum se menţionează la alin. 2 al aceluiaşi articol.
Interpretarea acestor dispoziţii legale determină concluzia că sporul pentru pericol deosebit se acordă doar poliţiştilor care desfăşoară activităţi specifice, strict enumerate în dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 38/2003, iar reclamanţii nu au făcut dovada că îndeplineau condiţiile legale de acordare a sporului pentru pericol deosebit.
Mai mult, pentru anul 2004, prin O.G. nr. 8/2004 au fost stabilite plafoanele maxime pentru diferitele categorii de poliţişti, iar în baza textului legal citat din O.G. nr. 38/2003, plafoanele maxime s-au diminuat cu 10 % în cazul ofiţerilor prin Anexa 1 D a Ordinului nr. 132/2004, iar instanţa nu putea să acorde alte plafoane, deoarece nu s-au diminuat sporurile efective acordate fiecărui poliţist.
Reclamanţii-intimaţi nu au formulat întâmpinare.
Recursul declarat în cauză este întemeiat însă pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor prevăd că „Poliţişti care execută, conduc, coordonează sau contribuie la realizarea misiunilor operative de protecţie a demnitarilor, a acţiunilor de gardare, protecţie şi control antiterorist, supraveghere operativă, a procedurilor speciale şi a activităţilor de pază, supraveghere, escortare, reeducare, integrare şi asistenţă medicală pentru persoanele arestate preventiv sau condamnate cu pedepse privative de libertate ori care au solicitat sau au dobândit o formă de protecţie în România, culegere, prelucrare, verificare şi valorificare a informaţiilor, investigări, acţiuni şi intervenţie cu un grad ridicat de risc ori în condiţii de pericol deosebit beneficiază de un spor de până la 30 % din salariul de bază.”
Numai că, alin. 2 al aceluiaşi articol impune că „ Unităţile, categoriile de personal şi cuantumul sporului se stabilesc prin ordin al ministrului de interne.”
Aşadar, interpretarea acestor dispoziţii legale conduce la concluzia că sporul pentru pericol deosebit se acordă numai poliţiştilor ce desfăşoară acţiuni specifice strict determinate de lege şi acesta nu este stabilit la un plafon maxim de 30 %, ci exprimarea legiuitorului este în sensul „de până la 30 %” îndrituind pe ministrul internelor să stabilească plafoanele.
Justificarea acordării plafonului la limita maximă pentru toţi poliţiştii s-a făcut de către prima instanţă pe baza interpretării dispoziţiilor legale din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de sancţionare.
Or, aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 818 din 3 iulie 2008 a publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008.
11
Prin această decizie s-a constatat că prevederile art. 1 alin. 2 (3) şi art. 27 alin. (1) din
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De altfel, în considerentele deciziei citate, Curtea a arătat că actul normativ criticat nu contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii prevăzut de art. 16 din Constituţiei şi nici principiului accesului liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie întrucât, pe de o parte, se aplică tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei legale, fără privilegii sau discriminări, iar pe de altă parte, nu îngrădeşte dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiţiei, însă tratamentul egal se impune doar pentru cetăţenii aflaţi în situaţii identice.
Luând în considerare şi dispoziţiile art. 27 alin. 1 din ordonanţă prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecată poate să înţeleagă că are competenţa să anuleze o dispoziţie, prevedere legală pe care o consideră discriminatorie şi pentru a stabili situaţie de echilibru între subiecte de drept să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se consideră discriminată.
Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei prin care s-a instituie instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiilor puterilor în stat consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţie precum şi a prevederilor art. 61 alin. 1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitore a ţării şi prin delegare legislativă în condiţiile art. 115 Guvernul care au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, pe când instanţele au misiunea generală de a realiza justiţia, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, deciziile Curţii Constituţionale din care se constată neconstituţionalitatea dispoziţiilor dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare sunt definitive şi obligatorii.
În aceste condiţii, justificarea în drept a soluţiei pronunţate de prima instanţă pe discriminarea reclamanţilor în raport cu ceilalţi poliţişti nu mai subzistă, aşa încât prezentul recurs urmează a fi admis, sentinţa atacată casată în întregime, iar în rejudecare, acţiunea reclamanţilor urmând a fi respinsă ţinând cont şi de dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, în referire la dispoziţiile art. 312 C.pr.civ. (Judecător Gheorghe Cotuţiu)
