Decizia civilă nr.1187/R din 26 februarie 2009
Recurentul invocă retroactivitatea legii civile noi. Această excepţie echivalează cu aplicarea legii civile noi la situaţiile juridice anterioare adoptării ei şi îşi putea găsi aplicarea doar în situaţia în care era consacrată expres de legea nouă, situaţie inexistentă în cauză, întrucât excepţiile nu se prezumă (nu se presupun) ele fiind de strictă interpretare.
Anularea deciziei contestate în cauză nu conduce automat la repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio în integrum), ci, aceasta este posibilă numai la solicitarea salariatului. Cum drepturile salariale solicitate vizează diferenţele salariale neacordate, diferenţe rezultând din salariul efectiv, diminuat prin înlăturarea indemnizaţiei de conducere cuvenită, corespunzătoare funcţiei de “medic şef secţie” şi drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit, evident că de aceste drepturi beneficiază de la data încetării acordării lor – 15.01.2007, prin emiterea deciziei contestate şi anulată pentru nelegalitate şi până la data încetării funcţiei de şef de secţie – 11.08.2008, nefiind un caz de “plus petita”, când instanţa ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.
Repunerea în situaţia anterioară presupune inclusiv acordarea drepturilor salariale prin includerea indemnizaţiei de şef secţie pe toată durata mandatului, de şef secţie, în cauză de la data emiterii deciziei contestate până la încetarea mandatului .
art.1 Codul civil, art. 78 Codul Muncii
Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis contestaţia; a anulat decizia nr.xx/11.01.2007 emisă de intimat; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei anulate prin reîncadrarea contestatoarei în funcţia “şef secţie” şi obligarea intimatei la plata indemnizaţiei de conducere cuvenită corespunzător acestei funcţii, începând cu data de 15.01.2007 şi până la data de 11.08.2008; a obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Contestatoarea a ocupat în anul 1998 prin concurs postul de Şef de Secţie.
Reclamanta era la acea dată cadru didactic la Universitatea de Medicină şi “Carol Davila”, iar la cererea sa secţia a devenit Secţie Clinică, astfel cum era definită de art.8 lit.j din Legea nr.270/2003.
În anul 2004, reclamanta a formulat cererea înregistrată sub nr.4787/2004, adresată conducerii spitalului pârât, prin care a solicitat trecerea în reţeaua de asistenţă medicală a Spitalului cu normă întreagă, începând cu data de 01.09.2004, contractul de muncă încheiat cu Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” încetând potrivit art. 55 lit.b din Codul muncii, la data de 01.09.2004.
Cu adresa nr. xxxx din data de 11.08.2004, intimatul a comunicat Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, acordul său privind trecerea în reţeaua de asistenţă medicală a salariatei contestatoare şi a solicitat aprobarea ca aceasta să treacă de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” în Spitalul Clinic, în postul de medic şef de secţie.
La data de 11.08.2004, când intimatul a solicitat aprobarea trecerii reclamantei în postul de medic şef de secţie în Spitalul Clinic prevederile legale care reglementau ocuparea postului de şef secţie nu impuneau condiţia ca şefii secţiilor din spitalele clinice şi universitare să îndeplinească şi funcţia de cadru didactic universitar, această condiţie fiind prevăzută numai pentru şeful clinicii.
În acest context Tribunalul nu a putut reţine susţinerea intimatului în sensul că reclamanta nu putea ocupa în anul 2004 o funcţie de conducere în cadrul unei secţii clinice întrucât nu mai avea din septembrie 2004 calitatea de cadru universitar, faţă de împrejurarea că legea aplicabilă la momentul renunţării de către reclamantă la calitatea de asistent universitar şi salariat al Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila nu prevedea la acea dată această condiţie pentru ocuparea postului.
Abia ulterior, alin.(2) al art.34 a fost modificat prin art.I pct. 91 din O.G. nr.68/2004, astfel cum a fost completat prin Legea de aprobare nr.523/2004, în sensul că Secţiile din clinica universitară sunt conduse de şefii secţiilor care sunt cadre universitare numite cu aceeaşi procedură ca şeful clinicii şi care se subordonează şefului clinicii.
Or, această modificare a intrat în vigoare abia la data de 02.12.2004, dată la care reclamanta ocupa deja postul de şef de secţie clinică. În aceste condiţii, reţinând că legea nouă nu poate avea vocaţia de a infirma situaţiile juridice născute anterior adoptării acesteia, întrucât ar crea nesiguranţă în circuitul civil şi ar face să dispară orice putinţă de previzibilitate şi stabilitate, Tribunalul a constatat că la data schimbării legii reclamanta ocupa în mod legal postul de şef de secţie, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă, ulterioară introduce condiţii suplimentare în privinţa cerinţelor de ocupare a respectivului post, întrucât, în acest caz nu este vorba despre aplicarea imediată a legii noi, care se va aplica situaţiilor juridice ivite după modificare legii ci despre aplicarea retroactivă a legii, ceea ce nu poate fi permis.
În aceeaşi ordine de idei, prima instanţă a reţinut că noua reglementare, respectiv Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, păstrează aceeaşi formulare şi prevede în art.184 alin.6 că “(6) În secţiile clinice universitare funcţia de şef de secţie se ocupă de cadrul didactic cu gradul cel mai mare de predare, la recomandarea senatului sau a consiliului profesoral al instituţiei de învăţământ medical superior în cauză.”
Pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, câtă vreme nici legea în discuţie şi nici Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.1406/16.11.2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea concursului ori examenului pentru ocuparea funcţiei de şef secţie, şef laborator sau şef de serviciu din unităţile sanitare publice, nu stabilesc în mod expres ( şi nici nu ar putea să o facă fără a deveni retroactive şi deci fără a fi neconstituţionale în cazul legii şi nelegale în cazul normei inferioare) faptul că se referă şi la persoanele care au ocupat anterior, prin concurs, cu respectarea prevederilor legale edictate la acea dată pentru numirea în funcţia respectivă, funcţiile vizate de art.184 alin.6 din lege, aceasta trebuie interpretată că se aplică numai situaţiilor ce se vor ivi ulterior adoptării legii sau posturilor vacante la dat intrării în vigoare a legii şi nicidecum persoanelor care la dat apariţiei legii ocupau funcţiile respective.
Faţă de cele mai sus expuse s-a constatat că decizia contestată este nelegală şi netemeinică, întrucât temeiul juridic reţinut de intimată în cuprinsul acesteia, respectiv art. 184 din Legea nr. 95/2006 nu putea justifica şi pe cale de consecinţă nu putea întemeia măsura modificării unilaterale a contractului individual de muncă al reclamantei, fără a fi aplicat retroactiv şi fără a constitui o măsură de modificare unilaterală a contractului individual de muncă a salariatei, această măsură astfel luată fiind lovită de nulitate absolută fiind emisă în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa sa valabilă, cu consecinţa desfiinţării acesteia şi restabilirea legalităţii prin repunerea în situaţia anterioară, în sensul reîncadrării contestatoarei în funcţia anterior deţinută, respectiv, în postul de medic şef de secţie, începând cu data de 15 ianuarie 2007 şi până la încetarea mandatului de 4 ani al salariatei prin ajungere la termen, la data 11.08.2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul Spitalul Clinic “AO”, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.6 şi 9 Cod pr.civilă, recurentul susţine în esenţă că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi totodată a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Se susţine, de asemenea, că prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Astfel, Codul muncii prevede drept cazuri de încetare a contractului de muncă atât constatarea nulităţii contractului de muncă -art.56 lit.e Codul muncii, cât şi la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei (art.56 lit.h Codul muncii).
În condiţiile în care legea nouă introduce o condiţie suplimentară (inexistentă la data perfectării raportului juridic de muncă) pentru ocuparea unui anumit post, este evident că fără a avea caracter retroactiv, postul respectiv nu mai poate fi deţinut de salariatul care nu mai îndeplineşte la data intrării în vigoare a legii noi, condiţiile pentru exercitarea funcţiei respective, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art.56 lit.h Codul muncii. Totodată, însuşi actul adiţional la contractul de muncă s-a realizat cu încălcarea cu încălcarea legii, incidente fiind dispoziţiile art.56 lit.h Codul muncii, respectiv sancţiunii nulităţii absolute, susţinere care potrivit principiilor generale în materia nulităţii şi excepţiilor de la acestea, produce efecte pentru viitor, în cazul unor contracte cu succesivă, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Mai mult, invocă recurentul, potrivit dispoziţiilor de drept comun în materia nulităţii, această nulitate nu poate fi acoperită sau înlăturată nici prin buna credinţă a contestatoarei, care nu ar avea nici o responsabilitate sau culpă la încheierea unui act juridic nelegal.
Referitor la pretinsa retroactivitate a legii noi, prima instanţă a nesocotit principiile din materia dreptului tranzitoriu. Ori, potrivit doctrinei relevante în materie, principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp sunt principiile neretroactivităţii legii noi, adică regula de drept potrivit căreia trecutul scapă, în principiu acţiunii legii noi, respectiv legea nouă nu se aplică situaţiilor juridice definitiv constituite, precum şi efectelor juridice produse de asemenea situaţii juridice, dacă nu au fost definitiv realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi principul aplicării imediate a legii noi, adică regula de drept conform căreia legea nouă se aplică în principiu tuturor situaţiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea în vigoare a situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor juridice ale situaţiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.
Ori, legea nouă se aplică de la intrarea sa în vigoare fără a fi retroactivă, nu numai situaţiilor juridice ce se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, ci şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere de la data intrării în vigoare – facta pendintia, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (născute, modificate sau stinse) – facta futura.
În aceste condiţii, consideră recurentul, în speţa dedusă judecăţii, prin introducerea unei cerinţe suplimentare nu este afectată validitatea actelor juridice anterior încheiate, însă modifică pentru viitor condiţiile în care respectivul raport juridic (raport de mandat) poate fi exercitat, ceea ce evident nu tinde de la retroactivitatea legii noi (din moment ce nu desfiinţa retroactiv actul juridic), ci la respectarea principiului aplicării imediate a legii noi, principiu consacrat expres şi de Codul muncii (art.56 lit.h).
Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept material aplicabile în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei decizii.
Prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată cu interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză (sub aspectul aplicării legii civile în timp), în concret art.34 din Legea nr.270/2003 în forma în vigoare la momentul ocupării postului de şef de secţie de către reclamantă.
Aceste dispoziţii nu prevedeau condiţia calităţii de asistent universitar pentru ocuparea postului de şef de secţie. Doar, după intrarea în vigoare a art.I pct.9 din OG nr.68/2004, astfel cum a fost completat de Legea de aprobare – Legea nr.523/2004, s-a stipulat în sensul că secţiile dintr-o clinică universitară să fie conduse de şefi de secţie care sunt cadre universitare numite în aceeaşi procedură ca şeful secţiei, căruia i se subordonează.
La data modificării art.34 din Legea nr.270/2003 – 02.12.2004, reclamanta ocupa deja postul de şef de secţie, post obţinut cu respectarea legislaţiei în vigoare pentru ocuparea sa valabilă la data de 1 septembrie 2004 a numirii sale, modificarea legii vizând, cum legal a statuat tribunalul, doar situaţiile ulterioare intrării sale în vigoare potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art.1 Codul civil, devenit principiu constituţional.
Aceasta întrucât neretroactivitatea legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după aplicarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Totodată şi dispune în art.15 alin.2 că: “Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Astfel, legea civilă nouă – Legea nr.523/2004, se aplică situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi, nu şi reclamantei care fusese deja numită în funcţia de şef de secţie, conform art.34 din Legea nr.270/2003, la 01.09.2004.
Ori, recurentul invocă criticile sale o excepţie de la cele două principii sus enunţate ale aplicării legii civile în timp (principiul neretroactivităţii legii civile şi al aplicării imediate a legii civile), respectiv retroactivitatea legii civile noi. Această excepţie echivalează cu aplicarea legii civile noi la situaţiile juridice anterioare adoptării ei şi îşi putea găsi aplicarea doar în situaţia în care era consacrată expres de legea nouă, situaţie inexistentă în cauză, întrucât excepţiile nu se prezumă (nu se presupun) ele fiind de strictă interpretare.
Anularea deciziei contestate în cauză, respectiv decizia nr.xxxx/ 11.01.2007 emisă de intimat,pentru nelegalitate, nu conduce automat la repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio în integrum), ci, aceasta este posibilă numai la solicitarea salariatului, solicitare existentă de altfel în cauză. Dar, în situaţia constatării nelegalităţii deciziei, situaţie incidentă în speţa dedusă judecăţii, instanţa va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul (art.78 Codul muncii).
