Decizia civilă nr.7918/R din 10.02.2009
Suma stabilită în valută ce reprezintă prestaţia angajatorului, nu constituie “diurnă”, prin excelenţă indemnizaţie zilnică necesară acoperirii cheltuielilor deplasării, ci parte din drepturile salariale, stabilită în valută, conform legislaţiei în vigoare (HG nr. 127/1991), contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii construcţii, pe anii 1997-1998, atestată ca atare şi de contractul de muncă înregistrat la Ministerul Muncii din Maroc.
Nu se poate susţine cu temei că un contract valabil încheiat şi atestat prin înscris nu produce efectele stipulate în cuprinsul său, nefiind valid nici argumentul potrivit căruia între părţi nu pot exista două contracte pentru aceeaşi perioadă, întrucât în speţă, astfel cum s-a arătat, a existat un singur contract, în sens de “negotium”, acesta fiind îmbrăcat în mai multe forme juridice (“instrumentum”), ceea ce nu-i afectează unicitatea, de vreme ce clauzele sunt aceleaşi pe fondul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Nici faptul verificării de către organismele de control din domeniul legislaţiei muncii a contractului individual de muncă şi actului adiţional la acesta nu constituie un argument pentru posibilitatea aplicării de sporuri la “diurnă”, instanţa având posibilitatea, chiar obligaţia de a face propriile aprecieri cu privire la voinţa reală a părţilor şi natura juridică a prestaţiilor părţilor contractante, dincolo de sensul literal al termenilor folosiţi.
art. 9 alin. 1 din HG nr. 127/1991
Pârâta a fost obligată să elibereze reclamantului adeverinţă privind echivalentul în lei al drepturilor salariale în valută de care a beneficiat în perioada detaşării la Filiala C Maroc: 23.01.1997-24.12.1998,
În considerente a reţinut că reclamantul a fost detaşat, începând cu data de 23.01.1997, la SC C SA, urmând să-şi desfăşoare activitatea la o filială din Maroc a SC C SA.
Din contractul de muncă încheiat între SC C SA şi reclamant s-a stabilit ca durata detaşării să fie de un an şi s-a convenit posibilitatea prelungirii contractului prin acordul scris al părţilor.
Prin contractul de muncă încheiat între reclamant şi pârâtă-societatea cesionară, s-a stabilit că drepturile salariale aferente meseriei de mecanic explorator utilaje sunt: un salariu brut în ţară de 300.000 lei plus sporul de vechime în muncă; o diurnă lunară de 550 USD.
Instanţa a apreciat că părţile în mod greşit au prevăzut în contract că drepturile băneşti stabilite în valută reprezintă “diurnă” când, în realitate această sumă reprezintă salariul în valută negociat de părţi şi pe care reclamantul l-a încasat în străinătate pentru următoarele considerente:
Prin esenţă, “diurna” reprezintă o indemnizaţie plătită în perioada detaşării, zilnic, pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere suplimentare.
Diurna este fixă, stabilită zilnic şi face parte din cheltuielile de detaşare care, alături de cheltuielile de transport şi cazare, nu intră în noţiunea de salariu.
Or, din contractul de muncă încheiat între părţi rezultă că suma de 550 USD a fost stabilită lunar şi nu pentru o zi.
Mai mult, prin actul adiţional la contractul sus-menţionat, părţile au stabilit modificarea clauzei cuprinse în art. 3 din contract referitoare la salarizare, arătând că: “la diurna de mai sus se pot acorda sporurile de condiţii deosebit de grele de muncă, aprobate de societate numai pentru perioadele efective de exercitare a atribuţiilor de serviciu”.
Or, este cunoscut să sporurile salariale se calculează la salariu, şi nu la diurnă, ce reprezintă, aşa cum a menţionat anterior, o indemnizaţie zilnică pentru cheltuielile de hrană şi întreţinere.
Legislaţia in vigoare pe perioada cât reclamantul a fost detaşat în Maroc art. 9 alin. 1 din HG nr. 127/1991, art. 104 alin.1 din CCM la nivelul ramurii construcţii pe anii 1997- 1998 permitea negocierea salariului în valută, precum şi plata unei părţi din salariu în ţară, în lei. Ca regulă generală, detaşatul îşi păstrează pe durata detaşării drepturile salariale avute la angajatorul precedent ( potrivit dispoziţiile art. 67 alin. 1 din Codul muncii anterior) însă, conform alin. 2 al art. 67, atunci când detaşarea se face la o muncă pentru care este stabilit un salariu mai mare, persoana detaşată are dreptul la acest salariu, în condiţiile prevăzute de lege, or, actele normative la care s-a făcut referire anterior, permiteau negocierea unui salariu în valută, cum s-a întâmplat în speţă.
În concluzie, instanţa a apreciat că înţelegerea părţilor a fost ca, pe perioada detaşării cuprinsă între 23.01.1997-11.01.1999, reclamantul să beneficieze de plata unui salariu în valută de 550 USD, la care se adaugă sporul de condiţii deosebit de grele în muncă plătit în Maroc, şi de plata unui salariu în lei, plătit în ţară, în sumă brută de 300.000 lei. Suma stabilită în valută, de 550 USD lunar, nu are natura juridică a diurnei, ci a fost stabilită ca salariu şi, în consecinţă, refuzul pârâtei de a elibera reclamantului o adeverinţă care să conţină drepturile salariale în valută, de care a beneficiat în perioada 01.01.1997-24.12.1998, apare ca neîntemeiată.
În considerarea dispoziţiilor art. 40 alin. 2 lit. h) Codul muncii ce prevede că angajatorul are obligaţia să elibereze la cerere, toate documentele ce atestă calitatea de salariat a solicitantului, instanţa a obligat pârâta la eliberarea adeverinţei în sensul sus-menţionat.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurenta SC C SA, cu motivarea că prin sentinţa recurată, instanţa de fond şi-a depăşit limitele procesuale cu care a fost învestita, în sensul că prin interpretarea greşită a noţiunilor de “salariu” şi “diurnă”, a modificat clauza contractuală privind art.3 lit. b) din contract referitor la “diurna în sumă de 550 USD/lunar acordată pe durata detaşării”.
Instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a modificat unilateral şi abuziv clauza privind “diurna” şi printr-o construcţie “sui generis”, a transformat diurna în salariu (în valută).
Faţă de situaţia prezentată, recurenta invocă inadmisibilitatea acţiunii formulate de reclamantul-intimat.
Acordarea unor sporuri la diurna lunară, cu acordul de voinţă al părţilor contractante (prin actul adiţional) se explică prin următoarele aspecte :la data încheierii contractului, diurna lunară a fost stabilita la 550 USD; pe parcursul derulării contractului şi a activităţii în Maroc, datorită schimbării condiţiilor iniţiale (deprecierea monedei locale dirham in raport cu USD, creşterea preţurilor pe plan local, etc.) de comun acord, părţile au stabilit majorarea diurnei lunare .
Aşa se explică că diurna lunară de 550 USD acordată reclamantului în primele luni (august 1997 – ianuarie 1998) a fost majorată în următoarele luni de activitate, în funcţie de posibilităţile şantierului, ajungându-se la o diurnă lunară de 727,10 USD (în luna martie 1998).
Diferenţa nu reprezintă în nici un caz, “un spor la salariu”, aşa cum greşit interpretează instanţa de fond, ci este o majorare a diurnei stabilită cu acordul de voinţă al părţilor.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constat că acesta este nefundat, fiind neîntemeiat motivul de recurs privitor la inadmisibilitatea cererii prin care se cere modificare unei clauze contractuale după expirarea perioadei de valabilitate a contractului, cu consecinţa nelegalităţii hotărârii care procedează la modificarea, întrucât, pe de o parte, obiectul acţiunii constă în atestarea unor împrejurări rezultate din contracte, iar pe de altă parte, calificând natura juridică a prestaţiei angajatorului stabilite în valută, prima instanţă nu a modificat vreo clauză contractuală, ceea ce ar însemna schimbarea manifestării de voinţă exprimate de părţi, în sens de “negotium”.
Din această perspectivă, în mod legal şi temeinic a stabilit prima instanţă că suma stabilită în valută ce reprezintă prestaţia angajatorului, nu constituie “diurnă”, prin excelenţă indemnizaţie zilnică necesară acoperirii cheltuielilor deplasării, ci parte din drepturile salariale, stabilită în valută, conform legislaţiei în vigoare (HG nr. 127/1991), contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii construcţii, pe anii 1997-1998, atestată ca atare şi de contractul de muncă înregistrat la Ministerul Muncii din Maroc.
În fine, nu este real nici că prima instanţă ar fi tras concluzia că majorarea “diurnei” este consecinţa aplicării unor sporuri la cea stabilită iniţial, ci a apreciat ca argumente distincte, pe de o parte, caracterul variabil, iar nu fix al “diurnei”, pe de altă parte, că “diurna”, ca indemnizaţie fixă afectată nevoilor deplasării, nu este susceptibilă de sporuri, astfel cum s-a prevăzut în ceea ce priveşte prestaţia angajatorului stabilită în valută conform actului adiţional la contract, conducând la concluzia naturii de drept salarial a acestei prestaţii. Nici faptul verificării de către organismele de control din domeniul legislaţiei muncii a contractului individual de muncă şi actului adiţional la acesta nu constituie un argument pentru posibilitatea aplicării de sporuri la “diurnă”, instanţa având posibilitatea, chiar obligaţia de a face propriile aprecieri cu privire la voinţa reală a părţilor şi natura juridică a prestaţiilor părţilor contractante, dincolo de sensul literal al termenilor folosiţi.
