C. muncii, art. 6, art. 38
Flexibilitatea organizării programului de muncă, cu referire la art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 38 C. muncii, nu poate conduce la a persoanelor respective în raport cu ceilalţi salariaţi, chiar şi pentru desfăşurată la domiciliu.
Pretinsa libertate de contractare a prestatorilor, în afara legislaţiei muncii, putea să îşi găsească aplicabilitatea doar în ipoteza în care aceştia ar fi fost autorizaţi în condiţiile legii, respectiv O.U.G. nr. 44/2008 pentru exercitarea unor activităţi economice aducătoare de venit, ce nu a fost îndeplinită în speţă, situaţie în care „voinţa” acestora nu putea înfrânge dreptul constituţional al lucrătorilor la protecţie socială. în acest sens, art. 38 C. muncii prevede expres că aceştia nu pot renunţa la drepturile lor recunoscute prin lege, atât timp cât raportul juridic în cadrul căruia efectuau prestaţii în muncă întrunea condiţiile de existenţă ale unui contract de muncă.
Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 647/CA/30.06.2010 a Tribunalului laşi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC G.E.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă – Inspecţia Muncii având ca obicct anularea procesului-verbal dc control nr. 224649/2009.
A reţinut instanţa de fond că prin actul administrativ atacat – procesul-verbal de control nr. 224649/12.11.2009 inspectorii din cadrul I.T.M. Iaşi au constatat că o serie dc persoane desfaşoară fară forme legale activitate în cadrul societăţii reclamante.
Tribunalul a apreciat că în mod corect inspectorii de muncă în baza atribuţiilor expres date în sarcina lor prin dispoziţiile art. 15 lit. e) din H.G. nr. 1377/2009 au constatat că societatea reclamantă deşi beneficia de munca prestată de un număr de 207 persoane a înţeles să încheie cu aceştia doar contracte civile dc prestări servicii în scopul eludării dispoziţiilor imperative prevăzute de C. muncii şi legislaţia specifică raporturilor de muncă precum şi a reglementărilor legale în materie de fiscalitate.
Recursul reclamantei a fost respins pentru următoarele considerente.
Criticile recurentei se circumscriu aspectelor pretins specifice, de derulare a prestaţiilor în muncă de către colaboratorii societăţii recurente, aspecte ce ar fi justificat încadrarea lor în categoria convenţiilor civile de muncă, iar nu a raporturilor de muncă guvernate de C. muncii, conform voinţei comune a părţilor contractante.
Numai că aceleaşi prestaţii de muncă, au putut fi executate în anul 2008 de angajaţi cu contract de muncă cu societatea recurentă, astfel cum rezultă din actele de la dosar, întrucât legislaţia muncii,- ce se constituie ca dreptul comun în materia raporturilor juridice de muncă,- cuprinde dispoziţii ce conferă o largă flexibilitate derulării prestaţiilor de muncă, astfel că şi „specificul” invocat de recurentă îşi găsea cadrul juridic necesar derulării în forma dorită de părţi, cum s-a şi întâmplat în fapt anterior adoptării formei în litigiu care era însă de natură a prejudicia interesele lucrătorilor, din punctul de vedere al protecţiei sociale.
Faptul că parte din foştii angajaţi cu contracte de muncă în anul 2008, au acceptat perfectarea convenţiilor civile în litigiu, nu poate conferi legitimitate acestor raporturi „civilc” de „locaţiune lucrări”, atât timp cât acestea întruneau elementele constitutive oricărui raport de muncă, respectiv: prestarea muncii la sediul angajatorului, conform calificării acesteia în CAEN 7486, regăsită în obiectul de activitate al socictăţii recurente; durata contractului – 1 an, cu posibilitate de prelungire -, ceea ce implică continuitatea prestaţiilor pe un interval predictibil; plata prestaţiei de angajator şi a impozitelor şi taxelor „conform legislaţiei în vigoare”, chiar dacă art. 10 pct. 3 din convenţii trimitere la Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Cât priveşte pretinsa lipsă a oricărei „subordonări” a prestatorilor, invocată de recurentă, ca o condiţie de existenţă a oricărui contract de muncă, curtea constată că susţinerea este contrazisă de însăşi prevederile convenţiilor depuse la dosar, din care rezultă că prestatorii trebuie să „presteze activitatea conform normelor metodologice stabilite de beneficiar” [art. 3 lit. b], în caz contrar acesta din urmă putând aplica „sancţin-nile şi penalităţile prevăzute dc art. 5.2”, iar în cazul producerii dc pagube, precum şi în cazul nerespectării secretului lucrărilor, prestatorii,- ce se obligă şi să nu presteze aceeaşi activitate concomitent şi la alte societăţi având acclaşi domeniu dc activitatc [art. 3 lit. d)] -, pot răspunde „material şi civil”. Se precizează de asemenea că noţiunea de „pagube” include şi „culpa prestatorilor (…) care poate antrena răspunderea materială şi alterarea bunei reputaţii a firmei (…) recurente, răspunderea pentru vicii ascunse putând fi stabilită pe „o durată de 3 ani de la data încetării prezentului contract”. Mai mult, art. 6 alin. (4) din convenţii prevede expres că „Prestatorul trebuie să răspundă ferm solicitărilor de a lucra la proiectele (…)” recurentei, „(…) la 3 refuzuri neîntemeiate” accasta putând rezilia contractul, cu solicitarea ca prestatorul să restituie cheltuielile deja avansate.
Că intenţia recurentei a fost aceea de a-i trata pe colaboratori în mod similar cu salariaţii, rezidă din chiar Regulamentul de ordine interioară a societăţii, în vigoare la data controlului, chiar dacă a fost adoptat în anul 2008,- şi care prevede expres la art. 1.4 „Dispoziţiile referitoare la comportament şi disciplină în activitatea desfăşurată se aplică în mod corespunzător tuturor colaboratorilor şi oricăror alte persoane pe durata cât accştia îşi desfăşoară activitatea în incinta socictăţii (…)”, iar colaboratorii în speţă intrau în această categorie, astfel cum rezultă expres din formularea art. 2 lit. b) din contractele de prestaţii: pentru două situaţii în care Prestatorul nu-şi respectă programul dat şi nici nu anunţă, indiferent de intervalul de timp la care se întâmplă acest lucru, G.E.R. va desface prezentul contract”.
Se confirmă aşadar cu claritate, faptul că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză, recurenta a realizat în fapt raporturi de muncă deghizate în raporturi civile de prestări lucrări, interesul acestui artificiu constând în reducerea evidentă a costurilor cu personalul angajat, atât sub aspectul eludării drepturilor fundamentale ale lucrătorilor recunoscute de C. muncii şi legislaţia europeană obligatorie şi pentru ţara noastră, urmare aderării la Convenţia Europeană, cât şi al dezideratului respectării de angajator a legislaţiei fiscale în cazul raporturilor de muncă, toate evidenţiate în sentinţa rccurată, şi care depăşesc cu mult contribuţiile achitate de recurentă în baza convenţiilor în cauză.
Trebuie menţionat de asemenea faptul că pretinsa libertate de contractare a prestatorilor, în afara legislaţiei muncii, putea să-şi găsească aplicabilitatea doar în ipoteza în care aceştia ar fi fost autorizaţi în condiţiile legii – O.U.G. 44/2008 -, pentru exercitarea unei activităţi economice aducătoare de venit, – condiţie neîndeplinită însă în speţă -, aşa încât „voinţa” acestora nu putea înfrânge dreptul constituţional al lucrătorilor la protecţie socială, art. 38 C. muncii prevăzând expres că aceştia „nu pot renunţa la drepturile lor recunoscute prin lege”, din moment ce raportul juridic în cadrul căruia efectuau prestaţiile în muncă, întrunea pe deplin condiţiile de existenţă a unui contract de muncă, astfel cum s-a arătat mai sus.
Cât priveşte consecinţele împovărătoare pentru angajatorul recurent, decurgând din diferenţele de impozite şi taxe, conform încadrării corecte a raporturilor de muncă în litigiu de organul de control, curtea a constatat că plata tuturor obligaţiilor prevăzută de legislaţia specifică este datorată în mod egal de toţi angajatorii,- inclusiv de recurentă -, acest principiu fiind de natură a asigura totodată o concurenţă loială a acestora pe piaţa muncii, societatea reclamantă fiind aceea care şi-a asumat riscul implementării abuzive a unor reglementări specifice raporturilor civile, în relaţia de muncă cu salariaţii săi, aşa încât trebuie să suporte şi consecinţele unei astfel de conduite.
