Chiar dacă, la momentul formulării cererii, hotărârea de condamnare a petentului nu era definitivă.- o asemenea cerere nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, în condiţiile în care, până ia data judecării ei, acea hotărâre a rămas totuşi definitivă.
(Decizia nr. 449/A din 19 iulie 2002 – Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 796 din 18.12.2001 a Judecătoriei Alexandria, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de amânare a executării pedepsei, formulată de petentul G.M.D., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
S-a reţinut că locul de detenţie în care condamnatul îşi execută pedeapsa este Penitenciarul Jilava.
Prin Sentinţa penală nr. 513 din 20.02.2002 a Judecătoriei Sectorului 5, s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, întrucât acesta este instanţa de executare, petentul fiind condamnat la 5 ani închisoare de către această instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Prin Sentinţa penală nr. 427 din 30.04.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a ll-a penală, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de amânare a executării pedepsei formulată de condamnat.
S-a reţinut că Sentinţa penală nr. 311 din 03.05.2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a ll-a penală, prin care petentul a fost condamnat la 5 ani închisoare, a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1561 din 22.03.2002 a Curţii Supreme de Justiţie. Cum la data formulării cererii de amânare a executării pedepsei, respectiv 01.11.2001, hotărârea prin care tribunalul a dispus condamnarea inculpatului nu era definitivă, prima instanţă a respins cererea condamnatului ca inadmisibilă.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, arătând că soluţia este greşită, câtă vreme, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii de condamnare până la data judecării cererii, aceasta din urmă a devenit admisibilă.
Apelul este fondat.
Este adevărat că Sentinţa penală nr. 311 din 03.05.2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, prin care petentul a fost condamnat, a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1561 din 22.03.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, fiind emis mandatul de a pedepsei închisorii nr. 435 din 18.04.2002.
în raport de aceste date, formularea de către condamnat, la 01.11.2001, a unei cereri pe care şi-a intitulat-o “amânare a executării pedepsei” nu era posibilă, câtă vreme la acel moment hotărârea de condamnare a petentului nu era definitivă.
Cu toate acestea, constatând că la data judecării pe fond a cererii, respectiv 30.04.2002, hotărârea de condamnare a inculpatului a rămas definitivă, cererea formulată de petent devenind astfel admisibilă, prima instanţă avea obligaţia să procedeze la analizarea pe fond a acesteia, ca o cerere de întrerupere a executării pedepsei, iar nu să o respingă în mod formal ca inadmisibilă, aşa cum a procedat.
Această soluţie se impunea şi pentru alte considerente.
în ipoteza în care, la momentul judecării cererii, hotărârea de condamnare a petentului nu ar fi fost încă definitivă, instanţa învestită cu soluţionarea cererii trebuia să stabilească în mod corect încadrarea ei în drept şi să constate astfel că în fapt ea este o cerere de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive, a cărei soluţionare era în competenţa instanţei de control judiciar, pe rolul căreia cauza se găsea pe rol la acel moment, cu consecinţa declinării competenţei în favoarea acestei din urmă instanţe.
Or, cum în cauza de faţă, la data judecării cererii condamnatului, acesta epuizase căile ordinare de atac, hotărârea de condamnare fiind definitivă, instanţa de fond nu ar mai fi avut, practic, în favoarea cui să-şi decline competenţa şi, în consecinţă, trebuia să procedeze şi pentru aceste motive la soluţionarea pe fond a cererii.
Pentru aceste considerente, admiţând apelul condamnatului, Curtea va desfiinţa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va proceda la soluţionarea acesteia ţinând seama de faptul că în prezent petiţionarul este condamnat definitiv, fiind totodată în stare de detenţie.
