Impozitarea, în baza prevederilor art. 1 alin. 2 lit. g din Legea nr. 32/1991 modificată şi republicată la 29 iunie 1993 şi a Instrucţiunilor aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1363/1993, a diferenţei dintre dobânda practicată de bănci şi dobânda percepută de creditele acordate propriilor salariaţi de nu este corectă întrucât respectivele dobânzi nu reprezintă o plata a muncii, nu sunt venituri salariate, ci ţin de obligaţiile şi drepturile cuprinse în contracte civile de împrumut bancar.
Secţia de Administrativ, decizia nr. 566 din 5 martie 1998.
Prin acţiune, reclamanta Banca Naţională a României – Sucursala judeţului Vrancea a chemat în judecată Direcţia Generala a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat al judeţului Vrancea şi Ministerul Finanţelor, solicitând anularea procesului-verbal de constatare nr. 5802 din 13 decembrie 1995 şi a deciziei nr. 642 din 6 iunie 1996 ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Vrancea cât şi deciziei nr. 7 din 17 ianuarie 1997 a Ministerului Finanţelor – Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că măsura dispusă de pârâte în sensul impozitării diferenţei dintre dobânda practicată de bancă şi cea aplicată pentru creditele acordate salariaţilor, nu are temei legal, întrucât facilităţile acordate salariaţilor proprii nu sunt interzise de lege şi nu se pot încadra în categoria drepturilor salariale, acestea fiind prevăzute în Regulamentul nr. 3/1993 al Băncii Naţionale şi încadrându-se în contextul general al contractului de împrumut.
Curtea de Apel Galaţi – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, prin sentinţa civilă nr. 79 din 6 mai 1997, a respins ca nefondată acţiunea, reţinând că acordarea împrumuturilor cu dobânda preferenţială s-a realizat prin convenţii civile dar în considerarea calităţii de salariaţi a beneficiarilor şi în respectarea clauzelor contractului colectiv de muncă, situaţie în care măsura dispusă de organul de control este legală, avându-se în vedere şi prevederile art. 2 alin. 1 lit. g din Legea nr. 32/1991 modificată şi republicată la 29 iunie 1993 cât şi instrucţiunile aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1363/1993.
Nemulţumită de sentinţa menţionată mai sus a declarat recurs Banca Naţională a României – Sucursala judeţeana Vrancea, motivând, în esenţă, că decizia Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Vrancea este lovită de nulitate absolută deoarece a fost emisa cu depăşirea termenului de 30 de zile stabilite de art. 13 din Legea nr. 30/1990, că diferenţa de dobândă nu reprezintă o plată a muncii şi deci impozitarea conform Legii Salarizării este inadmisibilă, iar diferenţa de dobândă (şi dobânda în sine) nu este un câştig prin muncă, ci o obligaţie a persoanei fizice către societatea bancară, şi supunerea la impozitare este ilegală.
Recursul este fondat.
Astfel, prin decizia nr. 642 din 6 iunie 1996 Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Vrancea a dispus Băncii Naţionale a României -Sucursala Vrancea, să ia măsura impozitării diferenţei dintre dobânda practicată de bănci şi dobânda acordată propriilor salariaţi în anii 1994-1995 (11 luni), credite consemnate în procesul-verbal de control nr. 5802 din 13 decembrie 1995, iar Ministerul Finanţelor, prin decizia nr. 17 din 7 ianuarie 1997, a respins contestaţia formulată de Banca Naţională a României – Sucursala judeţului Vrancea împotriva actelor emise de organele financiare teritoriale.
Temeiurile juridice invocate de pârâte în justificarea măsurii pe care au dispus-o sunt însă neaplicabile cauzei, deoarece obiectul pricinii îl constituie o serie de contracte de împrumut bancar, rezultând că nu este vorba de venituri salariale care să facă aplicabile prevederile Legii nr. 32/1991, deci respectivele dobânzi nu reprezintă o plată a muncii de natură sa ducă la impozitarea lor.
Faptul că Banca Naţională a României a trecut în contractul colectiv de muncă posibilitatea că salariaţii săi să poată încheia contracte de credit cu unitatea nu poate schimba natura civilă a respectivelor contracte şi a drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în acestea.
în aceasta situaţie, acţiunea reclamantei apare întemeiată, deoarece se confundă prin actul de constatare şi prin actele celor doua pârâte a căror anulare se cere, diferenţa de dobândă cu salariul sau cu alt câştig primit ca plată a muncii, asimilare ce nu-şi găseşte însă aplicabilitatea în prevederile Legii 32/1991.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, urmează că recursul sa fie admis, casată sentinţa civilă atacată şi în fond admisă acţiunea Băncii Naţionale a României – Sucursala judeţului Vrancea, în sensul solicitat.
