O.U.G. nr. 25/2002, art. 2 lit. c), d), h)
în cazul constatării unor clauze nelegale inserate în contractele de prestări servicii financiare, CNVM poate obliga SSIF la înlăturarea acestora dar nu poate dispune sancţiuni, întrucât operează principiul pacta sunt servanda – convenţiile trebuiesc respectate.
Eventualele prejudicii înregistrate de client în cazul unei clauze contractuale nelegale, inserate în contractul de prestări servicii de investiţii financiare, privind lipsa de răspundere a SSIF pentru pagubele cauzate clientului ca urmare a utilizării informaţiilor prezentate prin sistemul on line, vor putea fi opuse partenerului contractual SSIF şi nu autorităţii publice de reglementare.
C.A. Bucureşti, Secţia de administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 2020 din 5 septembrie 2007, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 aprilie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâta CNVM a solicitat anularea actului administrativ nr. 40640 din 6 decembrie 2006 emis de pârâtă, constatarea încălcării art. 2 alin. C), d), h) şi art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002 şi obligarea pârâtei să emită un înscris din care să rezulte aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 297/2004.
In motivarea acţiunii reclamantul arată în esenţă că a formulat mai multe cereri către pârâtă în cursul lunilor iulie-noiembrie 2006 prin care a solicitat să constate încălcarea unor dispoziţii legale de către SSIF B. SA, referitoare la tranzacţionarea on line a acţiunilor şi derivatelor, iar CNVM prin adresa nr. 40640 din 6 decembrie 2006 i-a comunicat o informare asupra unor texte de acte normative fără a cerceta şi constata încălcarea dispoziţiilor legale indicate.
Reclamantul menţionează că are relaţii contractuale cu SSIF B. SA, în baza contractului de prestări servicii de investiţii financiare la distanţă (prin internet), încheiat la data de 3 decembrie 2006, iar partenera sa contractuală şi-a executat defectuos obligaţiile asumate cauzându-i prejudicii. Susţine că prejudiciile materiale se ridică la suma de 7.500 lei pe care a depus-o în contul societăţii comerciale pentru a putea tranzacţiona şi pe care reclamantul a pierdut-o deoarece SC SSIF B. SA nu a evidenţiat în soldul contului o valoare reală şi actualizată, punând în exploatare o platformă de tranzacţionare on line defectuoasă cu încălcarea prevederilor art. 130, 133 lit. i) şi 135 lit. i) din Regulamentul nr. 15/2005 şi a art. 27 lit. d) din Legea nr. 297/2004.
Prin cererea nr. 40640/6.12.2006 pârâta a răspuns reclamantului la adresele înregistrate la CNVM, iar reclamantul o contestă deoarece nu a soluţionat cererile sale în sensul solicitat de a cerceta şi constata încălcarea de către SSIF B. SA a dispoziţiilor legale menţionate şi să oblige această societate să-l despăgubească.
In drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 554/2004.
Pârâta CNVM a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei procedurii administrative prealabile şi inadmisibilităţii acţiunii şi în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările din dosar în principal pe excepţiile invocate, în raport de art. 137 C. proc. civ. şi în subsidiar pe fond, Curtea a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei procedurii administrative prealabile invocată de pârâtă în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 este neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Actul contestat, prin prezenta cerere de chemare în judecată, este un răspuns al pârâtei care priveşte cinci cereri adresate de către reclamant în legătură cu aceleaşi aspecte sesizate autorităţii publice. Din modalitatea de exprimare a reclamantului prin acţiunea introductivă de instanţă, solicitând „anularea actului administrativ cuprins în adresa nr. 40640 din 6 decembrie 2006”, rezultă că reclamantul contestă refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, care potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este asimilat actului administrativ. Or, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 care impun parcurgerea unei proceduri prealabile se referă doar la actul administrativ tipic şi nu la actul administrativ asimilat. Aceasta rezultă şi din dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din
Legea contenciosului administrativ. In consecinţă, constatând că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins excepţia lipsei procedurii administrative prealabile ca neîntemeiată.
Se constată că este, de asemenea neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de cele reţinute anterior. Potrivit Legii nr. 554/2004, o persoană care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Susţinerea pârâtei în sensul că adresa atacată de reclamant nu este act administrativ, nu este întemeiată, întrucât s-a reţinut anterior că este vorba despre un act administrativ asimilat. Pentru aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pe fond, se reţin următoarele: prin adresa nr. 10 din 6 decembrie 2006 pârâta răspunde reclamantului la cererile înregistrate în legătură cu încălcarea unor dispoziţii legale de către societatea de intermediere SSIF B. SA.
Din actele care au stat la baza adresei contestate se constată că aspectele semnalate de reclamant în legătură cu modalitatea de prestare
a serviciilor de investiţii financiare prin internet dc către SSIF B. SA au fost aduse la cunoştinţa autorităţii pârâte anterior cererilor la care s-a răspuns prin adresă. Autoritatea pârâtă a cercetat cele semnalate şi a impus SSIF B SA Cluj – Napoca reformularca art. 28 din cadrul contractelor de prestări servicii de investiţii financiare la distanţă (prin internet) în sensul respectării prevederilor stipulate în art. 130 lit. c) din Regulamentul CNVM.
Prejudiciul despre care face vorbire reclamantul prin cererea de chemare în judecată, în valoare de 7.500 lei, susţine că i-a fost produs de către intermediarul SSIF B. SA, care nu a evidenţiat în soldul contului o valoare reală şi actualizată, în perioada mai – iunie 2006.
Conform contractului de prestări servicii de investiţii financiare la distanţă, încheiat dc reclamant la data de 3 decembrie 2005 cu SSIF
B. SA, intermediarul nu îşi asumă nicio responsabilitate şi nu garantează în niciun fel, explicit sau implicit, realitatea, actualitatea şi integralitatea datelor şi informaţiilor prezentate prin intermediul sistemului on line, de asemenea, intermediarul nu va putea fi ţinut răspunzător faţă de client sau faţă de o altă persoană/entitate pentru niciun fel de daune care ar rezulta, direct sau indirect, din utilizarea sistemului on line sau ca urmare a oricărei erori sau omisiuni.
Reclamantul a acceptat contractul şi nu a adus la cunoştinţa autorităţii publice pârâte clauza ilegală prevăzută de acesta, pentru ca autoritatea publică să dispună măsuri de intrare în legalitate până la apariţia unor evenimente producătoare de daune. Ca atare nu se poate aprecia că autoritatea publică nu şi-a îndeplinit corect atribuţiile de reglementare şi supraveghere a pieţei în sensul art. 1 din Legea nr. 297/2004. La momentul la care a fost sesizată a dispus intrarea în legalitate, fară să poată constata săvârşirea vreunei contravenţii din moment ce a operat principiul pacta sunt servanda (convenţiile trebuie respectate). Eventualele prejudicii suferite de reclamant pot fi opuse partenerului contractual dar nu autorităţii publice de reglementare în sensul dispunerii vreunor măsuri.
Faţă de documentaţia avută în vedere la întocmirea adresei nr. 40640 din 6 decembrie 2006 pârâta a analizat corect şi a comunicat reclamantului împrejurarea că tranzacţiile din contul acestuia, efectuate de SSIF B. SA la datele de 13 iunie 2006 şi 10 iulie 2006 au fost conforme art. 54 din Regulamentul nr. 1 al CNVM.
Astfel fiind, constatând că actul administrativ asimilat, şi anume adresa nr. CC 40640 din 6 decembrie 2006 emisă de pârâtă este legală, Curtea a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea acestui act.
Capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea încălcării art. 2 alin. c), d), h) şi art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002 precum
şi obligarea pârâtei să emită un act din care să rezulte aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 297/2004 sunt capete de cerere subsecvente capătului de cerere principal, urmând să fie respinse de asemenea ca neîntemeiate, pentru considerentele arătate la primul capăt de cerere.
In consecinţă, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Curtea a respins excepţiile lipsei procedurii administrative prealabile şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtă ca neîntemeiate, iar în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
