SENTINŢA CIVILĂ NR. 1653/ 16.06.2010
Prin cererea înregistrată la data de 04.12.2009, pe rolul acestei instanţe, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâtul G.G., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat acesta să-i plătească suma de 100 de lei lunar, cu titlu de prestaţie periodică.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, la data de 25.05.2008, în localitatea Stânca, a fost victima unui accident de maşină cauzat de pârât, precum şi faptul că, ulterior, a formulat plângere penală la poliţie, fiind internat la Spitalul Orăşenesc, timp de 5 zile.
A mai menţionat reclamantul că, după accident, i-a fost afectată grav starea de sănătate, fiind necesară administrarea de tratament, al cărui cost solicită să fie suportat de pârât.
În drept, reclamantul nu a indicat nicio dispoziţie legală.
În dovedire a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în virtutea dispoziţiilor art. 15 lit. 0 din Legea nr. 146/1997.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând faptul că, după accident, reclamantul a refuzat să se prezinte la Serviciul de Medicină Legală ( SML ), pentru ca un medic specialist să constate dacă există legătură de cauzalitate între accident şi diagnosticul stabilit de medic.
A solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, întâmpinarea nu a fost întemeiată pe nicio dispoziţie legală.
Instanţa a încuviinţat din oficiu, proba cu interogatoriul pârâtului, dispunând ataşarea dosarului penal nr. xxx/321/2009 al Judecătoriei şi dosarului de urmărire penală ( în continuare d.u.p. ) nr. xxx/P/2008.
Analizând materialul probator administrat, precum şi susţinerile părţilor, instanţa va respinge acţiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. În raport de atari prevederi legale, care consacră principiul potrivit căruia, în procesele civile, sarcina probei, aparţine, în principiu, reclamantului, faţă de probatoriul administrat în dosar, instanţa apreciază că P.I. nu a făcut dovada obligaţiei pârâţilor de a achita suma solicitată.
Astfel, după cum reiese din răspunsul dat de pârât la prima întrebare din interogatoriu ( fila 15 ), precum şi din rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 1 şi 3 CP, din d.u.p. 892/P/2008, la data de 26.05.2008, pârâtul l-a acroşat cu autoturismul nr. NT-XX-XXX, pe raza com. X., jud. Neamţ, pe reclamantul P.I..
Se mai reţine că, imediat după accident, reclamantul care, iniţial fusese dezechilibrat, cazând pe şosea, s-a ridicat fără ajutor în picioare, nu a suferit leziuni şi, deşi i s-a pus în vedere să se prezinte la SML Neamţ, a refuzat, aspecte probate prin declaraţia dată de reclamant în tipul efectuării actelor premergătoare începerii urmăririi penale, coroborată cu răspunsul dat de pârât la întrebarea nr. 2 din interogatoriu.
În raport de aceste circumstanţe, instanţa reţine că, faţă de motivele invocate, reclamantul a înţeles să iniţieze un demers justiţiar care să materializeze o acţiune în pretenţii izvorând din răspunderea civilă delictuală a pârâtului.
În drept, faţă de această situaţie, trebuie menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar în conformitate cu prevederile art. 999 din acelaşi act normativ „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Din interpretarea prevederilor legale evocate, se deduc condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv:
a) existenţa unui prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Aşa fiind, prin raportare la probatoriul administrat, instanţa apreciază că nu sunt întrunite condiţiile sus menţionate, după cum urmează:
Deşi reclamantul a stat internat după accident la Spitalul Orăşenesc T., fiind externat cu diagnosticul de contuzie craniofacială – placă zigomatică, contuzie cot stâng, contuzie coxofemurală, după cum rezultă din foaia de observaţie clinică generală, depusă de spitalul menţionat, la solicitarea instanţei ( filele 32-40 ), acesta nu a dovedit în niciun mod costul medicamentelor prescrise, desigur în eventualitatea în care acestea i-au fost recomandate, astfel încât nu se poate conchide că a fost probat caracterul cert al prejudiciului.
Desigur că, astfel cum rezultă din probe, a existat o faptă ilicită, materializată în acţiunea de accidentare a reclamantului cu autovehiculul, pe un drum public, provocată din imprudenţa pârâtului, însă nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între faptă şi un eventual prejudiciu, din moment ce reclamantul a refuzat în mod expres să se prezinte, deşi i s-a pus în vedere de organul de cercetare penală, la SML Neamţ, pentru efectuarea unei expertize.
Prin urmare, se va reţine culpa reclamantului în ceea ce priveşte inconvenientul generat de internare medicală, dat fiind că starea sa de pasivitate a determinat imposibilitatea stabilirii, printr-o expertiză medico-legală, singura probă concludentă, a existenţei raportului cauzal anterior evocat.
De altfel, este dubioasă atitudinea reclamantului care, iniţial a înţeles să nu formuleze plângere penală prealabilă împotriva pârâtului, pentru ca, mai apoi, să atace în instanţă soluţia procurorului de confirmare a propunerii neîncepere a urmăririi penale. În atari circumstanţe, trebuie amintit că dreptul de acces la o instanţă imparţială şi independentă nu echivalează cu transformarea unei asemenea posibilităţi într-o nejustă cauză de îmbogăţire şi de obligare a pârâtului la plata inechitabilă a unor sume pecuniare necuvenite.
Prin urmare, instanţa apreciază că solicitarea reclamantului, de a obliga pe pârât la plata sumei de 100 lei, lunar, cu titlu de daune materiale – prestaţie periodică, nu are suport real, urmând a fi respinsă acţiunea, ca nefondată.
Soluţia este una legală, dată fiind şi linia de raţionament a curţii europene de al drepturilor omului, de la Strasbourg, conform căreia aprecierea probelor făcută de judecătorul naţional nu ar putea fi cenzurată în temeiul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, decât în cazul în care acesta a dedus din faptele prezentate concluzii în mod evident injuste şi arbitrarii ( cauza Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei – 6 decembrie 1988 ).
Relativ la cheltuielile de judecată solicitate de pârât, se reţine faptul că acesta a efectuat cheltuieli în sumă totală de 500 lei, constând în onorariu avocat ( fila 25 ).
În raport de aspectul conform căruia instanţa, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. 3 CPC, apreciază că onorariul avocatului ales este prea mare, faţă de cuantumul obiectului şi gradul de dificultate al cauzei, văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. 1 CPC, pârâtul este îndreptăţit la 300 lei – cheltuieli de judecată.
