Hotărârea definitivă şi a instanţei, prin care s-a dispus repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii, a fost încălcată de angajatorul care a condiţionat reintegrarea angajatului pe postul deţinut anterior, de acceptarea unei modificări unilaterale a drepturilor salariale acordate, în sensul diminuării semnificative a acestora, fiind astfel încălcate dispoziţiile art.8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. Astfel, angajatului i-a fost cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, pentru care va fi antrenată răspunderea angajatorului, în temeiul disp.art.269 alin.1 din Codul muncii.
Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 86/03.02.2009
Prin cererea înregistrată sub nr.1603/89/09.06.2008, contestatorul N.Gh. a solicitat, în contradictoriu cu intimata S.C.”F.” S.A., anularea deciziei de reintegrare în muncă nr.151/12.05.2008 emisă de intimată, respectarea în totalitate a sentinţei civile nr.366/2008 a Tribunalului Vaslui şi a deciziei civile nr.515/2008 a Curţii de Apel Iaşi şi obligarea intimatei la plata de daune morale, în cuantum de 30000 lei.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost salariatul societăţii intimate, fiindu-i desfăcut contractul de muncă în cursul anului 2007. Decizia de concediere a fost contestată, fiind anulată prin sentinţa civilă nr.366/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi. Prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Deşi această hotărâre era executorie, angajatorul a emis decizia de reintegrare, stabilind contestatorului, de la data reintegrării, un salariu mai mic decât cel avut anterior, respectiv de 600 lei, faţă de 949 lei.
Mai mult decât atât, contestatorul a mai susţinut că nivelul de salarizare prevăzut în decizia contestată era condiţionat de realizarea în proporţie de 100% a sarcinilor de serviciu, ceea ce constituie o modificare unilaterală a contractului său de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, S.C.”F.” S.A. Bârlad a solicitat respingerea contestaţiei ca fiind neîntemeiată, întrucât decizia de reintegrare a contestatorului a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale şi a celor judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr.1285/30.10.2008, Tribunalul Vaslui a admis contestaţia formulată de contestatorul N.Gh., a dispus anularea deciziei nr.151/12.05.2008, intimata fiind obligată să achite contestatorului drepturile salariale conform deciziei civile nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi şi suma de 30000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.366/2008 a Tribunalului Vaslui, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, s-a dispus anularea deciziei nr. 396/01.10.2007 emisă de S.C.”F.” S.A. Bârlad, reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Prin decizia nr.151/12.05.2008, intimata a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, însă începând cu data de 12.05.2008 şi la un nivel de salarizare inferior celui stabilit prin actul adiţional nr.2747/31.05.2007.Astfel, angajatorul nu a repus decât parţial salariatul în situaţia anterioară emiterii actului contestat, stabilind în mod unilateral, cu încălcarea disp.art.41 din Codul muncii, atât un salariu mai mic decât cel avut anterior concedierii, cât şi o nouă condiţie, cea a realizării sarcinilor de serviciu în procent de 100% pentru obţinerea salariului specificat prin decizie.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a constatat că decizia contestată se înscrie în rândul deciziilor cu caracter şicanatoriu, care aduc o gravă atingere drepturilor recunoscute de legislaţia în vigoare, demnităţii şi onoarei, intimata neconformându-se unei hotărâri judecătoreşti executorii, astfel încât acesta este fondat, în temeiul disp.art.269 alin.1 din Codul muncii.
S-a reţinut ca fiind întemeiată, în temeiul disp.art.274 din C.pr.civ. şi cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs S.C.”F.” S.A. Bârlad, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greşit prima instanţă a anulat în totalitate decizia contestată, deşi contestatorul criticase doar punctul 3 din această decizie.
S-a mai arătat că în mod greşit prima instanţă a obligat recurenta să achite contestatorului-intimat drepturile salariale conform deciziei civile nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, deşi nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere şi cu toate că angajatorul mai fusese obligat, printr-o hotărâre anterioară, la plata acestor drepturi băneşti.
Recurenta a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a acordat contestatorului daune morale în cuantum de 30.000 lei, fără a respecta decizia nr.XL din 07.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevedea că daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul N.Gh. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
Analizând recursul formulat de S.C.”F.” S.A. Bârlad, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea a reţinut că acesta este în parte fondat pentru următoarele considerente:
Art.78 din Codul muncii, reglementând sancţionarea concedierilor nelegale, statorniceşte: „în cazul în care concedierea a fost efectuată netemeinic şi nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.
Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
S-a reţinut că, deşi intimatul a formulat o astfel de solicitare în cadrul litigiului ce s-a purtat între părţi în legătură cu legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere dispuse prin decizia nr. 396/01.10.2007 emisă de recurentă, iar Tribunalului Vaslui, prin sentinţa civilă nr.366/03.04.2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, a repus părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, angajatorul, abia la data de 12.05.2008, a emis decizia nr.151, contestată în cauza de faţă.
Având în vedere faptul că prin această decizie, emisă de recurent, astfel cum rezultă chiar din preambulul acesteia, în executarea sentinţei civile nr.366/03.04.2008 a Tribunalului Vaslui, intimatul nu a fost repus în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în mod corect prima instanţă a reţinut că se impune anularea acesteia.
Prin decizia nr.193/2001, Curtea Constituţională a decis că repunerea părţilor în situaţia anterioară nu lezează în nici un mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept ce trebuie exercitat cu respectarea conţinutului şi limitelor sale, stabilite de lege. Fără posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă nu s-ar repara şi nu ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă.
Practic, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, reglementată de dispoziţiile art. 78 alin.2 din Codul muncii, constituie una dintre măsurile cele mai energice de restabilire a legalităţii, de apărare eficientă a dreptului la muncă. Ea reprezintă o adevărată restitutio in integrum, implicând nu numai reîncadrarea pe postul deţinut anterior, ci repunerea în situaţia anterioară, ca şi cum raportul de muncă nu ar fi fost nici un moment întrerupt; aceasta implică, necondiţionat, reintegrarea pe postul deţinut anterior începând cu data concedierii şi acordarea salariului de care salariatul beneficia anterior.
În speţă, angajatorul, nerespectând dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii de repunere a intimatului în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi încălcând flagrant dispoziţiile art. 41 din Codul muncii, care prevăd cazurile şi condiţiile în care poate interveni modificarea unilaterală a contractului de muncă, a condiţionat practic reintegrarea intimatului pe postul deţinut anterior concedierii, de acceptarea de acesta a unui salariu de 600 lei, faţă de cel în cuantum de 949 lei, stabilit prin actul adiţional nr. 2747/31.05.2007.
Mai mult, s-a reţinut că, pe lângă diminuarea semnificativă a salariului intimatului, s-a adăugat, prin aceeaşi decizie, o condiţie suplimentară care prevede că salariul, în acest cuantum inferior celui avut anterior concedierii, va fi plătit doar în condiţiile realizării în procent de 100% a sarcinilor de serviciu.
Contractul individual de muncă este un contract oneros şi comutativ, salariul reprezentând un element esenţial al acestuia, cauza şi obiectul oricărui asemenea contract, intimatul solicitând repunerea în situaţia anterioară concedierii tocmai în vederea obţinerii salariului stabilit prin acordul părţilor, în sumă de 949 lei.
De asemenea, s-a mai reţinut că recurenta a dispus reintegrarea contestatorului începând cu data de 12.05.2008, lăsând descoperită perioada 01.10.2007-11.05.2008, în care, urmare a anulării deciziei de concediere nr. 396, raporturile de muncă dintre părţi nu au fost întrerupte.
Au fost înlăturate, pentru considerentele expuse anterior, susţinerile recurentei în sensul că în mod eronat prima instanţă a dispus anularea în întregime a deciziei nr. 151/12.05.2008, având în vedere că prin acest act angajatorul nu a realizat o efectivă şi reală repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii.
Astfel , pentru a evita săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de disp.art.277şi 278 din Codul muncii, Curtea a reţinut că angajatorul va trebui să repună efectiv intimatul în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, reintegrându-l pe acesta pe postul deţinut anterior începând cu data când a fost concediat, 01.10.2007, cu menţinerea drepturilor salariale şi fără a condiţiona reluarea activităţii salariatului de acceptarea unor condiţii de salarizare dezavantajoase pentru acesta.
S-au reţinut însă ca fiind fondate susţinerile recurentei în sensul că în mod greşit prima instanţă a obligat societatea la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului conform deciziei civile nr.515/09.09.2008, având în vedere că această obligaţie de plată a despăgubirilor ce se cuvin intimatului până la data când angajatorul va realiza repunerea efectivă a părţilor în situaţia anterioară, a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de Curtea de Apel Iaşi.
În ceea ce priveşte daunele morale acordate intimatului de prima instanţă, acestea au fost cenzurate de curtea de apel doar sub aspectul cuantumului acestora.
S-a reţinut că, după pronunţarea deciziei nr.XL din 07.05.2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care stabilise că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit disp.art.269 alin.1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens, au fost modificate dispoziţiile acestui articol.
Decizia a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea dispoziţiilor art.269 alin.1 din Codul muncii, astfel cum acestea erau în vigoare la data respectivă, fiind obligatorie pentru instanţe până la data când aceste prevederi au fost modificate prin Legea nr.237/2007.
În prezent, se aplică aceste dispoziţii modificate, care prevăd că angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În speţă, având în vedere faptele angajatorului prezentate anterior, de nerespectare a hotărârii definitive şi executorii de repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii din data de 01.10.2007, prin condiţionarea reintegrării intimatului pe postul deţinut, de acceptarea unei modificări unilaterale a drepturilor salariale acordate, în sensul diminuării semnificative a acestora, fiind astfel încălcate de recurent dispoziţiile art.8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe, Curtea a reţinut că acesta a cauzat intimatului şi un prejudiciu nepatrimonial, pentru care va fi antrenată răspunderea sa în temeiul disp.art.269 alin.1 din Codul muncii.
Prin aceeaşi decizie nr.193/2001, Curtea Constituţională a reţinut în acest sens că prevederile constituţionale privind libertatea economică nu îl îndreptăţesc pe angajator să acţioneze în mod arbitrar, nesocotind dispoziţiile legale referitoare la organizarea şi funcţionarea firmei, care includ şi cele privind încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă pentru salariaţii acestuia.
Prejudiciul moral suferit de intimat este întărit şi de dispoziţiile deciziei nr.224/25.07.2008 emise de angajator, depusă în recurs, care prevăd că: „Începând cu data prezentei, domnului N. G. i se interzice accesul în S.C. „F” SA. Va fi plătit să stea acasă.”
Pentru aceste considerente, s-a reţinut că intimatului i se cuvin daune morale în cuantum de 5.000 lei, care reprezintă o justă şi echitabilă reparaţie a prejudiciului suferit de acesta prin faptele angajatorului, suma de 30.000 lei acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri morale fiind stabilită în mod disproporţionat faţă de dauna nepatrimonială suferită de salariat în cursul executării contractului său de muncă.
