Prin sentinţa civilă nr. 66/cc din 17.08.2009 a Tribunalului Comercial Cluj, s-a respins cererea formulată de către creditoarea SC F.G. SRL Cluj-Napoca împotriva debitorului S.D., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că solicitarea de înfiinţare a unui sechestru asiguratoriu fără indicarea şi individualizarea bunurilor cu privire la care acesta urmează să fie pus, nu poate fi decât respinsă ca neîntemeiată. Dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie clar şi exact fără a genera ulterior discuţii cu privire la ceea ce instanţa a dispus. O formulare generală de genul „dispune înfiinţarea sechestrului asigurator asupra bunurilor pârâtului” pe lângă faptul că nu poate fi pusă în executare, neştiindu-se care sunt acele bunuri, este generatoare şi de confuzii şi de probleme ulterioare, nu judecătoresc trebuind să identifice şi să clarifice care sunt bunurile pârâtului. În acest caz, executorul judecătoresc se substituie practic instanţei de judecată, adăugând sau completând dispozitivul hotărârii, fapt evident inadmisibil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea SC F.G. S.R.L. solicitând admiterea acestuia, iar în temeiul art.303, 304 pct.9, art.312 pct.3 C.pr.civ., modificarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii cererii de instituire a sechestrului asigurator până la concurenţa sumei de 202.936 lei, formulată împotriva lui S.D..
În motivarea recursului creditoarea arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 C.pr.civ.).
Creditoarea consideră că instanţa de fond a procedat în mod greşit pentru următoarele considerente:
Nu există nici un text legal care să impună creditorului obligaţia să identifice, în cererea de sechestru, bunurile asupra cărora se solicită instituirea sechestrului. Coroborarea dispoziţiilor art. 591 şi 593 Cod procedură civilă, precum şi jurisprudenţa în materie, conduc la concluzia că, creditorul nu este obligat să indice bunurile ce urmează a fi sechestrate. Aceasta este atribuţia executorului judecătoresc, ce urmează să identifice şi să sechestreze bunurile debitorului, potrivit regulilor generale în materia executării silite, până la limita sumei reprezentând creanţa creditorului.
În acelaşi timp, interpretarea dată de instanţa de fond textelor legale pune creditorul într-o postură de inferioritate şi, în acelaşi timp, creează avantaje debitorului, creditorul neavând posibilitatea de a identifica bunurile debitorului, neavând nicio procedura legală care să îi permită acest lucru. Pe de altă parte, în materia generală a executării silite, creditorul nu identifică bunurile în cererea de silită formulată în temeiul unui titlu executoriu, ci se referă în mod generic la executarea silită mobiliară, imobiliară sau la măsura popririi.
În drept, îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art.274, 299-316, 591-595 C.proc.civ.
Asupra recursului declarat, Curtea va reţine următoarele:
Potrivit art.592 alin.1 C.proc.civ., creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune; el poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă.
Or, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Curtea apreciază că aceste condiţii au fost îndeplinite.
Astfel, la dosarul cauzei a fost depus contractul de vânzare cumpărare nr. 2283/18.09.2008, încheiat între părţi, prin care recurenta-creditoare s-a obligat să livreze debitorului beton, acesta din urmă obligându-se să achite contravaloarea bunului livrat. De asemenea, în baza acestui contract, au fost emise facturi fiscale, facturi care sunt ajunse la scadenţă.
Rezultă din cele arătate anterior că recurenta-creditoare are o creanţă constatată prin act scris (contractul de vânzare cumpărare şi facturile fiscale emise în executarea acestuia), aceasta fiind şi exigibilă, fiind ajunsă la scadenţă.
De asemenea, există dovada intentării unei acţiuni în pretenţii formulate împotriva debitorului S.D., înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj.
Fiind investită cu o cerere de încuviinţare a unui sechestru asigurator, instanţa de fond era ţinută să analizeze doar condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 591 şi urm. Cod procedură civilă care, aşa cum s-a menţionat anterior, sunt întrunite în speţă.
Curtea nu poate reţine susţinerile instanţei de fond referitoare la faptul că, în cadrul acestei proceduri, ca o condiţie prealabilă, creditorul trebuie să indice care sunt bunurile mobile sau imobile asupra cărora se va institui sechestrul, dispoziţiile art. 592 Cod procedură civilă neimpunând o astfel de obligaţie în sarcina creditorului.
De altfel, o astfel de obligaţie impusă în sarcina creditorului ar fi excesivă şi ar duce, de cele mai multe ori, la imposibilitatea apelării la măsura sechestrului asigurator, de regulă un creditor neputând avea cunoştinţă despre bunurile aflate în proprietatea debitorului. Identificarea acestora este în sarcina executorului judecătoresc investit cu cererea de punere în executare a sechestrului, în acord cu dispoziţiile art. 593 Cod procedură civilă, neavând nici o relevanţă la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului.
Prin urmare, apreciind că motivele invocate în recurs sunt fondate, în conformitate cu prevederile art.304 pct.9 şi 312 C.proc.civ., Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul admiterii cererii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 592 alin. 1 raportat la dispoziţiile art. 592 alin. 4 Cod procedură civilă, Curtea va obliga creditoarea SC F.G. SRL, la plata unei cauţiuni în cuantum de 20.000 lei în termen de 5 zile de la comunicarea prezentei decizii, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului.
