O.G. nr. 5/2001, art. 2 alin. (1) C. proc. civ., art. 19
în cauză a operat prorogarea convenţională a competenţei ce rezultă din inserarea în facturi a unei clauze atributive de competenţă. Convenţia inserată în facturi, prin care părţile au stabilit ca pricina să fie judecată de o altă instanţă decât cea care este în mod normal competentă, este încheiată în condiţii de regularitate. Clauza este expresă, desemnează exact instanţa aleasă şi nu încalcă normele de competenţă absolută.
Jud. Sectorului 2 Bucureşti, sent. nr. 4931 din 3 mai 2010,
nepublicată
Creditoarea SC A.S.G. SRL a chemat în judecată pe debitoarea SC R. SRL, solicitând instanţei obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 5.562,25 lei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate.
In motivarea cererii, creditoarea a arătat că între părţi s-au derulat relaţii comerciale, creditoarea executând lucrări de revizie şi reparaţie la autovehiculul debitoarei, emiţând facturi acceptate de debitoare.
Debitoarea nu a formulat întâmpinare, neprecizându-şi poziţia faţă de cererea de chemare în judccată.
La termenul din data de 03.05.2010, instanţa a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Analizând actele dosarului, instanţa a constatat următoarele:
Conform facturilor fiscale invocate de către creditoare, părţile au convenit ca orice litigiu rezultând din aceste facturi să se soluţioneze de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. De asemenea, în convenţia de plată încheiată între părţi la 03.11.2009, nu s-au stipulat clauze privind soluţionarea litigiilor.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001, cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. De asemenea, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede că judecătorul verifică din oficiu competenţa instanţei, procedând potrivit legii.
Instanţa a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 C. proc. civ., care prevăd că părţile pot conveni, prin înscris sau prin dcclaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială, în afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.
Astfel, instanţa a apreciat că în cauză a operat prorogarea convenţională a competenţei ce rezultă din inserarea în facturile anterior indicate a unei clauze atributive de competenţă. Convenţia inserată în facturi, prin care părţile au stabilit ca pricina să fie judecată de o altă instanţă decât cea care este în mod normal competentă, este încheiată în condiţii de regularitate. Clauza este expresă, desemnează exact instanţa aleasă şi nu încalcă normele de competenţă absolută.
In aceste condiţii, faţă de prevederile art. 19 C. proc. civ. şi având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 5/2001, instanţa îşi verifică din oficiu competenţa, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi, procedând potrivit art. 158 C. proc. civ., instanţa a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
