Dacă partea si-a întemeiat acţiunea, alături de art. 1 din Legea nr. 29/1990 pe dispoziţiile art. 1073 şi 1075 din Codul civil referitoare la drepturile creditorului şi respectiv condiţiile în care obligaţia de a face sau a nu face se transformă în dezdăunări, reţinând că acţiunea dedusă judecăţii nu poate fi analizată potrivit Legii contenciosului administrativ, instanţa de fond trebuia să-şi decline competenţa în favoarea Judecătoriei ca instanţă de drept comun, iar nu să respinsă acţiunea ca
inadmisibilă.
Secţia de Administrativ, decizia nr. 645 din 13 martie 1998.
Reclamanta Federaţia Sindicatelor învăţământului Preuniversitar din România a chemat în judecată Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale solicitând, în temeiul art. 1073 şi 1075 din Codul civil şi art. 1 din Legea nr. 29/1990, ca acesta să fie obligat să respecte art. 3(l) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1994.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că art. 3(l) din Ordonanţa Guvernului menţionată prevede în formă iniţială că salariul de bază corespunzător coeficientului de ierarhizare 1,00 este de 123.500 lei lunar şi se va majora conform indexărilor ce se vor stabili după data de 1 iulie 1994.
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, împuternicit prin aceeaşi ordonanţă să stabilească salariile de baza pentru fiecare funcţie din sectorul bugetar, a încălcat însă textul amintit, neluând în calcul indexarea din trimestrul III 1994, acordată prin Hotărârea Guvernului nr. 443 din 29 iulie 1994, publicată la 8 august 1994.
Reclamanta a mai susţinut ca are în vedere forma Ordonanţei Guvernului nr. 39/1994 înainte de rectificarea din 12 septembrie 1994 – potrivit căreia în art. 3 (I) se va citi “septembrie” în loc de “iulie” – şi că Legea nr. 134/1994 de aprobare a ordonanţei rectificate, publicată la 30 noiembrie 1994, produce efecte doar pentru viitor, iar nu şi retroactiv.
Pe parcursul procesului, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a rectificării din 12 septembrie 1994 a Ordonanţei Guvernului nr. 39/1994, care a fost respinsă ca nefondată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 9 din 1 februarie 1996, definitivă prin decizia nr. 46 din 24 aprilie 1996, cu motivarea că ridicarea acestei excepţii în sesizarea autorităţii de jurisdicţie constituţională au avut loc după publicarea Legii nr. 134/1996 de adoptare a ordonanţei rectificate.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 133 din 18 februarie 1997, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta care a susţinut că acţiunea sa era admisibilă deoarece avea ca obiect principal recunoaşterea şi respectarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/1994 şi doar în subsidiar “Obligaţia de a face”, accesoriu al celuilalt capăt de cerere.
Recurenta a mai susţinut că, în măsura în care se considera necompetentă, instanţa de fond trebuia să-şi decline competenţa şi să nu respingă acţiunea ca inadmisibilă.
Prima critică este nefondată.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, acţiunea în contencios administrativ poate avea ca obiect fie anularea unui act administrativ vătămător, fie obligarea autorităţii administrative care refuză nejustificat rezolvarea unei cereri referitoare la un drept legitim să recunoască acest drept, precum şi, în ambele ipoteze, eventuala reparare a pagubelor cauzate prin emiterea actului nelegal sau refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Or, în speţă, recurenta-reclamantă nu a solicitat anularea vreunui act emis de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi nici nu s-a plâns împotriva refuzului aceleiaşi instituţii de a-i rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, ci a pretins ca intimatul-pârât sa fie obligat să respecte art. 3(l) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1994.
Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut corect că nu poate analiza, în condiţiile reglementării instituite prin Legea nr. 39/1990, cererea recurentei – reclamante, care, de altfel, nu a respectat nici prevederile art. 5 din aceeaşi lege referitoare la procedura prealabilă.
Cu privire la celalalt critică se constată că recurenta -reclamantă şi-a întemeiat acţiunea, alături de art. 1 din Legea nr. 29/1990, pe dispoziţiile art. 1073 şi 1075 din Codul civile referitoare la drepturile creditorului şi, respectiv, condiţiile în care obligaţia de a face sau a nu face se transformă în dezdăunări.
în atare situaţie, reţinând că acţiunea dedusă judecăţii nu poate fi analizată potrivit Legii contenciosului administrativ, instanţa de fond trebuia să-şi decline competenţa în favoarea instanţei de drept comun, care avea posibilitatea să examineze pretenţiile recurentei-reclamante prin pris, a art. 1073 şi 1075 din Codul civil.
Faţă de cele ce preced, recursul declarat în cauză urmează a fi admis, în sensul casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre soluţionare la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
