Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 347 din 10 aprilie 2009
Prin decizia nr.347/10.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în dosarul nr.3774/89/2007, s-a reţinut că, deşi recurenta susţine că raporturile sale contractuale s-au născut după intrarea în vigoare a O.U.G. 58/2001, din înscrisurile depuse la dosar rezultă, fără putinţă de tăgadă, că la momentul încheierii contractului de muncă nr. 891 din 1.02.2001 cu reclamantul Spitalul de Adulţi Bârlad, în vigoare era O.U.G. 259/2000.
Sub prevederile acestui act normativ a fost încheiat şi actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat la 31.01.2001, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 3 alin. 3.
Faptul că ulterior, după absolvirea rezidenţiatului de recurentă, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 58/2001, care a abrogat dispoziţiile O.U.G. 259/2000, nu înseamnă că actele încheiate sub imperiul vechii ordonanţe sunt nelegale, cu atât mai mult cu cât şi prin noul act normativ sunt reluate dispoziţiile criticate de recurentă .
Astfel şi O.U.G. nr. 58/2001, prin art. 3 alin. 4, 5 şi 6, reglementează situaţia medicilor rezidenţi după cum urmează:
Alin. 4 prevede că medicii rezidenţi, care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidenţiat în condiţiile alin. 1 şi 2 din art. 3, încheie contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a solicitat postul respectiv.
Alin. 5 menţionează că „după obţinerea titlului de specialist, aceştia sunt obligaţi să lucreze la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul de muncă, cel puţin un număr de ani egal cu durata finanţării rezidenţiatului în specialitatea pentru care s-a scos postul la concurs”.
Alin. 6 prevede că „ocuparea unui alt post decât cel pentru care au fost confirmaţi ca rezidenţi se poate face numai după îndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. 5”.
Faptul că în noul act normativ nu a mai fost cuantificată sancţiunea nerespectării obligaţiilor impuse prin art. 5 alin. 4, 5 şi 6 nu poate conduce la concluzia că obligaţia asumată legal prin actul adiţional la contractul de muncă, nu ar mai fi legală. Aceasta, întrucât potrivit art. 969 „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi”.
Şi cum potrivit art. 295 Codul Munci dispoziţiile acestui cod se întregesc şi cu celelalte dispoziţii din legislaţia civilă, Curtea urmează să constate că atâta timp cât obligaţia asumată prin actul adiţional la contractul de muncă al recurentei nu a contravenit nici unei norme legale, ci dimpotrivă, a fost încheiat tocmai în baza unei astfel de norme (art. 3 alin. 3 din O.U.G. 259/2000) el trebuie să fie îndeplinit cu bunăcredinţă, aşa cum părţile în mod legal au convenit.
Curtea nu poate primi nici susţinerile recurentei potrivit cărora dispoziţiile art. 3 alin. 4 din O.U.G. 259/2000 şi care au fost preluate de art. 3 alin. 6 din O.U.G. 58/2001, ar contraveni art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fiind o limitare adusă libertăţii prevăzute de art. 15 alin. 2 din aceeaşi Cartă, întrucât în cauză dispoziţiile menţionate invocate nu aduc nici o atingere libertăţii fiecărui cetăţean de a-şi căuta un loc de muncă.
S-a mai reţinut că dispoziţiile O.U.G. 259/2000 nu prevăd o interdicţie pentru recurentă de a-şi căuta un alt loc de muncă. Ele reglementează doar posibilitatea ca investiţiile făcute de Ministerul Sănătăţii la propunerea şi solicitarea unităţii sanitare reclamante de a scoate postul la concurs şi de a-şi specializa în acest fel un medic, să poată fi materializată, în sensul ca unitatea să beneficieze de serviciile unui medic specialist.
Nimic nu o împiedica pe recurentă să îşi găsească un alt loc de muncă, caz în care însă, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională, aceasta este datoare să plătească celui datorită căruia a putut să se specializeze, o despăgubire pentru faptul că, deşi a scos un post la concurs pentru a avea un medic specialist, solicitând în acest fel Ministerului Sănătăţii să formeze un astfel de specialist, rămâne după perioada de şcolarizare fără personalul necesar.
Curtea a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond, de obligare a pârâtei G.A.M. la plata sumei de 45360 lei către reclamant, cu titlu de daune materiale, reprezentând suma echivalentă a 36 salarii medii pe economie, este nu numai legală, dar şi morală.
S-a mai reţinut că hotărârea este legală, nu numai pentru faptul că obligaţia asumată a fost prevăzută de legiuitor în O.G. 259/2000, ci şi pentru faptul că recurenta, cu bunăştiinţă a acceptat să încheie un act adiţional la contractul individual de muncă, asumându-şi obligaţia din acest act conform art. 969 Cod civil.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins recursul pârâtei G.A.M. şi a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa 1385 din 13.11.2008 a Tribunalului Vaslui.
??
??
??
??
