Pentru declararea unor acte ca nule este nevoie ca instanţa să analizeze care acte trebuie anulate, ceea ce este posibil numai în cursul judecăţii fondului cauzei şi omisiunea pronunţării asupra acestui aspect nu poate fi înlăturată pe calea unei încheieri pronunţate în baza art. 195 sau 196 Cod procedură penală
Prin încheierea din 1.10.1998, în dosarul nr. 7.285/1997, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinţei penale nr. 351/10.02.1998, în sensul că s-au precizat înscrisurile falsificate a căror anulare s-a dispus, în baza art. 14 şi art. 384 Cod procedură penală, respectiv un contract de împrumut (autentificat) şi un contract de împrumut cu garanţie imobiliară (autentificat).
împotriva acestei încheieri a declarat apel partea civilă, pentru nelegalitatea soluţiei de îndreptare a erorii materiale, arătând şi că actele menţionate în încheierea apelată, pe parcursul judecăţii, nu au fost niciodată declarate false, fiind încheiate la notariat pe baza unor acte nedeclarate false.
Tribunalul a reţinut că apelul este fondat, întrucât actul autentic de împrumut încheiat între partea civilă şi inculpată la notariat, cu părţile prezente şi legitimate nu este fals, ci doar un alt contract, de care s-a folosit inculpata pentru a obţine împrumutul era fals şi trebuia declarat ca atare prin hotărâre.
La fel, nici contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, încheiat în aceleaşi condiţii, ci contractul de vânzare-cumpărare folosit de inculpată pentru înscrierea ipotecii era falsificat de aceasta şi trebuia declarat fals.
Prin urmare, cu motivarea că instanţa de fond a dispus, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, în mod greşit, anularea unor acte reale, prin decizia penală nr. 121 A/27.01.1999, Tribunalul Bucureşti secţia l-a penală, a admis apelul părţii civile, a desfiinţat încheierea şi, în fond, a respins, ca nefondată, cererea de îndreptare a erorii materiale.
împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpata, pentru greşita apreciere de către instanţa de apel că nu se impune anularea unor acte reale, decizia fiind astfel contrară principiului conform căruia anularea actului juridic principal atrage şi anularea actelor subsecvente.
Curtea a constatat că soluţia instanţei de apel este legală, chiar dacă nu a fost corect motivată.
Astfel, este întemeiată aprecierea că nu contractul de împrumut încheiat între partea civilă şi inculpată, precum şi cel de împrumut, cu garanţia imobiliară, care erau acte reale, urmau să fie declarate nule, ci alt act, de care s-a folosit
inculpata pentru obţinerea împrumutului şi cel folosit pentru înscrierea ipotecii erau falsificate şi se impunea să fie declarate nule.
Dar, pentru declararea unor acte ca nule este nevoie ca instanţa să analizeze care acte trebuie anulate, ceea ce este posibil numai în cursul judecăţii fondului cauzei şi omisiunea pronunţării asupra acestui aspect nu poate fi înlăturată pe calea unei încheieri în baza art. 195 sau 196 Cod procedură penală
Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, recursul inculpatei. (Judecator Despina Mihai – sectia I penala CAB)
(Secţia l-a penală, decizia penală nr. 505/1999)
