O.G. nr. 5/2001, art. 2 alin. (1) şi (3) O.U.G. nr. 119/2007, art. 5 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., art. 7, art. 10 pct. 1 şi 4m
C. corn., art. 59
Atât în procedura somaţiei de plată, cât şi a ordonanţei de plată, competenţa instanţei se determină prin raportare la dreptul comun. Regula în materia competenţei teritoriale pentru situaţia în care pârâtul este o persoană juridică de drept privat este că „cererea se face la instanţa sediului ei principal”.
în materie comercială, orice obligaţie, indiferent de obiectul ei, trebuie executată în locul arătat în contract; dacă locul plăţii
nu este stabilit expres şi nici nu rezultă din natura operaţiunii
sau intenţia părţilor contractante, obligaţiile comerciale trebuie executate la locul unde debitorul îşi avea sediul său comercial ori cel puţin domiciliul sau reşedinţa la data încheierii contractului (principiul cherabilităţii plăţii).
Locul naşterii obligaţiei, ca şi locul plecării sau sosirii în contractele de transport trebuie să rezulte cu certitudine din înscrisurile administrate.
Jud. Sectorului 2 Bucureşti, sent. civ. nr. 4244 din 19 aprilie 2010,
nepublicată
Creditoarea SC C.T.S. SRL a solicitat emiterea somaţiei de plată în contradictoriu cu debitoarea SC G.T.M. SRL prin care aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 3.991,82 lei şi 1.378 dolari S.U.A., actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii efective, sumă reprezentând facturi acceptate şi neachitate de către debitoare.
In motivarea acţiunii, creditoarea a arătat că între cele două societăţi s-au derulat relaţii comerciale privind transportul de mărfuri naval şi depozitarea mărfurilor, în executarea cărora creditoarea a emis facturi fiscale acceptate de debitoare şi recunoscute de aceasta potrivit corespondenţei purtate între părţi. Mai arată creditoarea că debitoarea i-a remis un bilet la ordin carc însă a fost refuzat la plată, iar creanţa ce face obiectul prezentei cauze este certă, lichidă şi exi-
[l* Punctul 4 al art. 10 a fost abrogat de art. 219 pct. 2 din Legea nr. 71/2011 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
gibilă. In drept, s-au invocat prevederile O.G. nr. 5/2001 şi ale O.U.G. nr. 119/2007.
Deşi legal citată, debitoarea nu a formulat întâmpinare, nepre-cizându-şi poziţia faţă de cererea formulată.
La termenul de judecată din 19.04.2010 instanţa a invocat excepţia necomptenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei necompetenţei teritoriale, excepţie de procedură, relativă şi dilatorie, instanta a reţinut următoarele:
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001, cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. De asemenea, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede că judecătorul verifică din oficiu competenţa instanţei procedând potrivit legii. Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 5 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 119/2007.
Conform dispoziţiilor de drept comun, regula în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 7 C. proc. civ. pentru situaţia în care pârâtul este o persoană juridică de drept privat, stabilindu-se că „cererea se face la instanţa sediului ei principal’’.
Sediul debitoarei, indicat de către creditoare în cererea introductivă, se află în mun. Constanţa.
Regula înscrisă în art. 7 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă teritorial, instanţa constatând însă că, în raport de obiectul cererii de faţă, nu este incidenţă sub aspectul competenţei teritoriale o altă normă.
Astfel, se constată că nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., conform cărora în cererile privitoare la executarea unui contract, în afară de instanţa de la sediul principal al debitorului, mai este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar în parte a obligaţiei, întrucât între părţi nu s-a încheiat un contract în care să fie specificat locul executării obligaţiilor, în facturile depuse la dosar sau în înscrisurile ce atestă corespondenţa dintre părţi nefiind cuprinsă o asemenea menţiune.
Totodată, potrivit art. 59 C. corn., orice obligaţie comercială, indiferent de obiectul ei, trebuie executată în locul arătat în contract; dacă locul plăţii nu este stabilit expres şi nici nu rezultă din natura operaţiunii sau intenţia părţilor contractante, acelaşi text de lege prevede că obligaţiile comerciale trebuie executate la locul unde
debitorul îşi avea sediul său comercial ori cel puţin domiciliul sau reşedinţa la data încheierii contractului. Aşadar, Codul comercial consacră principiul cherabilităţii plăţii, şi nu cel al portabilităţii, conform căruia plata să se facă la sediul creditorului. Cum între părţi nu s-a încheiat un contract, locul plăţii nefiind stabilit, instanţa nu are suficiente elemente pentru a aprecia că plata urma a se face la sediul creditoarei, astfel încât, în cauză, urmează a se aplica dispoziţiile art. 59 alin. (2) C. com., locul plăţii fiind stabilit de lege la sediul debitoarei.
Instanţa a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., privind competenţa instanţei locului unde obligaţia a luat naştere, din analiza conţinutului facturilor nerezultând locul încheierii acestora. Mai mult, se constată din chiar cuprinsul facturilor că societatea creditoare are punct de lucru în mun. Constanţa, iar natura relaţiilor comerciale desfăşurate între părţi poate determina concluzia că obligaţiile s-au născut în această localitate. Cu privire la locul plăţii rămân valabile aspectele anterior menţionate.
De asemenea, se reţine că, potrivit art. 10 pct. 5, în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, competenţa aparţine nu numai instanţei de la sediul pârâtului, dar şi instanţei locului de plecare sau de sosire. Sub acest aspect se constată că la dosar nu au fost depuse înscrisuri care să ateste în mod cert natura relaţiilor comerciale desfăşurate între părţi, neexistând suficiente date pentru a concluziona că aceste prevederi se aplică în cauză. Mai mult, din analiza înscrisurilor depuse nu rezultă că locul de plecare sau cel de sosire s-ar afla în circumscripţia teritorială a Sectorului 2 Bucureşti, pentru a atrage competenţa acestei instanţe.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi, în temeiul dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., raportate la art. 7 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la sediul debitoarei, respectiv Judecătoria Constanţa.
